literatura, exegeze, gheorghe apetroae sibiu

Cosmicitatea Cuvântului Dintâi în lirica selejaniană
Sala Senatului Universităţii „ Lucian Blaga” din Sibiu; Lucrările simpozionului „ Opera lui RADU SELEJAN – azi”, 5 noiembrie 2007, Sibiu – Eseul ” Cosmicitatea Cuvântului Dintâi în lirica selejaniană”, de Gheorghe Apetroae Sibiu


Prin valoarea scriiturii şi prolificitarea creatoare, prin voliţia schopenhauereană şi luciditatea demersului literar , cât şi prin devoţiunea gvasimanifestă înscrisă şi în registrul social, Radu Selejan şi-a conturat un profil nobil existenţial,devenit modelul atemporal al universului cosmic literar profund spiritualizat şi s-a constituit în trecerea sa, cu armoniile, artmiile şi asonanţele induse în existenţialul românesc, referenţialul liric metafizic al Cuvântului Dintâi.
El, singur, cu energiile sacrificiale ritmate estetizate şi nutrite din percepţia cosmicităţii Cuvântului Dintâi, a ars cu intensitate de flacără vulcanică în spaţiul ancestral dacic, o flacără de spirit adânc naţional şi universal, cu multe valenţe sacre, în sublimarea mitului existenţial al neamului, dar şi pentru mistuirea misterelor blagiene, pentru a isca din scrumul mundan, împrăştiat de el într-o atmosfera angelică, o permanentă lumină ,o aură de patetism, proprie poetului, văzută de noi cei de aici şi de toţi cei care au descoperit şi au abordat analitic o astfel de creaţie literară, cu adevărat , lumină umană şi referenţială .
A făcut literatură Radu Selejan în călătoria sa de iniţiere şi de livresc în ştiinţa şi arta cuvântului, mereu însoţit de Cuvântul Dintâi, o sintagmă metafizică, rostindu-l cu o ritmicitate cosmică în discursul liric, un început cu începutul în “ Corturile neliniştii”, din anul 1968, apoi continuat cu “Cântece şi descântece de piatră”, în anul 1972, cu “Târziul clipei”, în anul 1973, cu “ Fără puncte cardinale”, în anul 1995, un discurs liric cu contur metafizic, în special înspre sfâşitul unei vieţi pământene prea scurte, în “Lupta cu îngerul”, tot în anul 1995 şi, desăvârşit, apoi,în poemele scrise cu cosmicitatea ritmului Cuvântului Dintâi , în ultimii ani ai vieţii sale,şi publicate în volumul „ Poezii postume”.
Din tot ce a publicat Radu Selejan , am selectat ,pentru o succintă analiză, în primul rând, ciclul de poeme ” Elegii cu îngeri şi scrum”, scrise şi publicate în anul 1999 şi, de asemenea, ciclul de poeme „Amintiri ale unui picur de dumnezeire”. În acest ultim ciclu relevat, poetul a încercat şi a reuşit într-o substanţială măsură, să creeze o teorie a genezei. Este ciclu de poeme în care sunt înserate, de fapt, ultimile sale poeme în structuri cu o extraordinară încărcătură lirică şi gnomică şi la care mă voi referi mai mult în această exegeză.
Voi remarca, dar,încă din începutul abordării ,că Radu Selejan şi-a sublimat şi durat , din efervescenţele spiritului său cultural-metafizic şi social, cu tenacitatea-i recunoscută, în laboratorul genezei poporului român cu destin de legendă, o operă literară multi-structural-dimensională, o literatură estetizată, monumentală în registrul luminii, valorificând ,în acelaşi timp, din plin, atât apolinicul teofanic şi hiero - apofantic cât şi teluricul inflamat de spiritul de statornicie anabazică a munţilor care, prin Cuvântul Dintâi, creator, dar şi instrument prim al creaţiei , le va decripta ori decliva sacrosant zăcămintele lor, pentru perenitatea ontologică a poporului român, dar şi pentru construcţia proprie de temple lirice. Şi îi reuşeşte aceasta poetului, graţie efortului intelectual în valorificarea valenţelor spiritului său liric – cultural , native,iar acest fatum, de mare şi laborios creator de fresce literare, îi aparţine. Aşa a reuşit Radu Selejan , prin diferitele genuri literare abordate, în special, prin metafora liricii sale, de o evidentă vigoare literală, să se detaşeze în creaţia în lupta continuă cu îngerul începutului mereu actualizat , prin Cuvântul Dintâi, mereu culisat şi translatat de poet, detaşându-se prin acest demers de plutonul consistent al multor pseudoliteraţi şi să se ridice învingător, ca un model de complexitate a unei personalităţi culturale spre a fi valorificat, astfel, fericit de contemporaneitate.
Acum, în cadrul acestui eveniment literar major, operând în contaxtul relevării operei selejaniene în registrul evidenţei estetice şi al valorificării literale, nu vom putea neglija aportul Centrului Cultural Radu Selejan, de restituire către cititori şi iniţiaţi a creaţiei sale. Această instituţie, creată cu discreţie şi coordonată cu succes de soţia scriitorului, doamna prof. univ. dr. Ana Selejan, membră a Uniunii Scriitorilor din România, în special, prin organizarea unor serii-ediţii de concursuri literare naţionale de receptare critică şi de promovare a operei , a facilitat şi a reuşit în mare măsură cunoaşterea operei selejaniene. Idealul receptării critice şi premoniţiile asupra evidenţei valorii axiologice a creaţiei selejaniene, dar şi munca asiduă pe tărâmul cunoşterii operei nu putea să nu dea roade. Că ne aflăm astăzi aici, nu este întâmplător! Este urmarea unui bilanţ pozitiv al Centrului cultural, al impunerii exegetice a modelului literar al scriitorului, de consolidare istoric-literară a sistemului literal selejanian , pe structura căruia se va putea grefa sigur şi facil o însemnată parte din creaţia literară contemporană şi viitoare. Şi aceasta , pentru că s-a informat şi promovat, fără gratuităţi, o creaţie politematică, emoţională, înnobilată de incandescenţa erupţiilor spirituale, de principii culturale cu valenţe lirice şi metafizice exponenţiale.
Se cuvine, dar relevarea unor observaţii pertinente asupra liricii lui Radu Selejan , observaţii ce se regăsesc în volumul intitulat „Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, apărut în anul 2007, sub semnăturile unor participanţi la concursurile literare Radu Selejan , ediţiile 2002-2006, identificând aici pe Iuliana Nemeş, cu eseul „ Metafora pietrei”, Rita Chiribuţă, cu eseul” O viziune nonconformistă asupra textului”, Andrea Bojan, cu eseul „ Retorica valorii şi a nonvalorii”, Mihai Barbu, cu eseul „Lupta cu îngerul”, Gheorghe Apetroae , cu eseul” Două ipostaze ale iubirii”, Simona Chiş, Angela Jucan ş.a.. S-a promovat, prin exegezele acestor autori, a operă lirică exprimată în ritmicitatea Cuvântului Dintâi, care o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate şi aceasta în faţa multor evidenţe forţate de mulţi lucrători cu cuvântul, mulţi dintre ei la amvonul literaturii, dar care căţăraţi acolo, nevoind sau neputând coborî la onticul genuin al unor astfel de creaţii, rămân acolo debusolaţi şi orbecăitori ,mereu în căutarea drumului luminii. Pentru că fiecare creator trebuie să-şi fixeze ca ţintă un vârf de tipologie a creaţiei, pentru a-i deveni perenă, uzând de punctele tari de sprijin şi de forţă antecesorale. Radu Selejan, ştiind Carpaţii, ca fiind locul de geneză al românismului, „ poetul, ca inginer şi geolog, fără gratuităţi, va mitiza acest topos al eternităţii funciare , prin Cuvântul Dintâi şi-l va contura versificat încă din primul ciclu al volumului său de versuri” Cântece şi descântece de piatră”.Va opera, dar Radu Selejan, în contextul unui lirism tipologic sinchorologic şi sindinamic şi-l va exprima , hiperbolic, în crome, precum în versurile: „ Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii,/ şi-i fac loc de popas/ cerului ostenit de albastru/, iar piatra lor, ca un motiv ontologic, devenind spirit, se constituie ca fundament şi ca simbol al etnogenezei cât şi al creaţiei sale lirice, expunând sinchorologic piatra, în numeroase vitralii de cântec şi de descântec.
Cuvântul Dintâi este la Radu Selejan acel prim instrument de cântec, acea liră purtată permanent de poet, de nedespărţit, acestuia, cu care el generează orfismul unor ritmuri reverberate de Cuvântul Dintâi. Cu acest cuvânt dimensionează vibraţiile în armoniile cosmice, ca reverberaţii lirice celeste, extrapolate din istoria şi din frumuseţile nebănuite ale locurilor, în culisări şi translaţii teluric-apolinice, cu care îşi va perfecţiona limbajul şi armoniile în muzica cea infinită, cosmică, precum sferele…. Radu Ciobanu, operând ,în context, în nota sa critică la volumul „ Corturile neliniştii”, va sesiza în lirica acestui poet, „ mult frecventatul motiv al strămoşilor(…)… primeşte la Radu Selejan rezonanţe proaspete(…)receptate din poemul „ Strămoşii”, în versurile „ Ei vin la noi osteniţi de odihnă,/ (…) ne aduc buchete de săgeţi/ şi ne vorbesc de veacurile/ ostenite de umbletul lor( Profil bio-bibliografic, Ana Selejan, Opera lui Radu Selejan în interpretări critice, 2007, pag. 17).
Poetul va suferi, fără un apel la Fortuna şi fără recluziuni în fatum, de premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, un mare damnat al zodiei Peştelui, în a o tranzita şi în care se zvârgolea, fără a putea ieşi de secole, acest crez relevându-l liric, ca un descântec ancestral, în versuri de o construcţie lirică blagiană: Pântecele se dospeşte/ fugind de zodia peşte. Ţărmul marelui se-ntoarnă…/ la ascultarea în peşteri a glasului runic şi ancestru./
În creaţia sa, cauzele ipostazierii poetice constau în verosimilitatea genuină a cosmicităţii ritmului astral, dedus barbian din propagarea vibraţiilor Cuvântului Dintâi, care generează un ritm anumit creaţiei sale poetice, cu evidenţă în versurile: Păşesc pe drumul / naşterii din nou/ şi n-aflu pântec/ pe măsura mea(…), din poemul „Păşesc pe drumul naşterii din nou”, precum şi în versurile din poemul „ Colind”, în care primordiile creaţiei se nutresc din aburii materiei primare , cum „ O pasăre stea, o pasăre soare,/ venită pe urme de nea/de peste depărtare(…), ambele poeme, fiind înserate în volumul de versuri ” Corturile neliniştii”.
Drumul creaţiei, al luminii, originar în Cuvântul Dintâi şi asemănător acestuia, deschis, cel puţin, în apofantic prin masivele şi abatajele dramatismelor existenţiale, avea să şi-l adjudece însăşi Radu Selejan în memoriile sale rămase şi adunate post-mortem în volumul „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”. El va fi , cel care, intrând în cerul poeziei în ritmurile cosmice ale Cuvântului Dintâi şi ale oricăror începuturi din Neînceput, se va confesa: „Citind ,începusem să cuceresc infinitul(…). Devenisem slujitor al universului, un fel de ucenic al Creatorului. Am zis ucenic pentru că începusem şi eu să creez. Scriam poezii.(…). Aşa am simţit , dintr-o dată,(…) că înviasem din nou(…). Muncit de gândul şi dorinţa de a nu profana cuvântul. De a-l aşterne, de a-l rosti acolo unde îi este locul”. Bine gândit , cu siguranţă şi frumos spus, de poet.
Şi cu ce alt instrument al creaţiei literale, dacă nu cu Cuvântul Dintâi, în preajma căruia i-a fost predestinată primirea şi înnobilat cu picurul de dumnezeire, scriitorul, ca un privilegiu celest, de nobilă consideraţie, ar fi putut el, acest spirit existenţialist empatic, parcă asemănător cu cel al existenţialistului Mircea Vulcănescu, să argumenteze în mai multe versuri scoliile spinoziste cercetate cu atenţie, de el: timp şi spaţiu, auz şi umblet şi vedere, extaz, speranţă, durere/teamă, dezamăgire şi resemnarea –ntru credinţă/ ură, blestem şi suferinţă/ încrederea-n iluzii şi uitarea, să preia facil şi să toarne în lirică, prin Cuvântul Dintâi, lumina energiilor cosmice necreiate în ritmul celor create?!..
Iată-l pe poet, primind chip, atunci când Întâiul Cuvânt presera, „ dintr-o mână în alta/ seminţe ale virtualelor lumi/ de fiinţe mundane…/ acestuia. Cu osebire-i plăcea/ înfăţişarea picurului de dumnezeire/ care eram şi martor şi tăcere,/… şi-i va da ca moştenire:”…verbul desprins ca o mlădiţă/ din Strigătul universal/”, în sinea căruia se va metamorfoza necunoscut şi mineral. El, poetul, prin Cuvântul Dintâi a reuşit plămădirea şi turnarea în multe fresce metafizice şi expuse auctorial, ca şi componente ale perfecţiunii lirice, ale tot atâtea monumente ideatice estetizate, inexpugnabile literar, ale infailibilului existenţial şi ale multor reverberaţii demiurgice, panteistice- inefabile.
Acestă condiţie –stare o relevă poetul în poemul XVI din volumul de poezii „ Lupta cu îngerul”, în versurile : „ Stau la uşa cortului ceresc,/ într-un punct unde cerul atinge(…) din nebăgare de seamă, pământul,/ stau şi privesc, mirat şi-nfricoşat,/ cum degetele mâinilor Tale/ împletesc timpul şi spaţiul într-o singură şuviţă/ (…), cum tot jur- împrejurul meu/ devine nesaţiu(…).
Lupta lui Radu Selejan cu îngerul nu i-a fost decât benefică, creatoare, celestă, inspiratoare, demiurgică,în catabazicul continu al căutării, de înălţare genuină stelară, din adâncul anabazic, în permanenta fecundare a creaţiei sale versificate, şi nu numai aceasta, cu ritmicitatea şi lirismul Cuvântului Dintâi.
De aceea lirica selejaniană, pentru cei care îi ascultă ritmicitatea genuină a versificaţiei, se relevă ca o muzică celestă, ritmată, ce se doreşte reauzită, mereu reamintită, ca o fiinţare în armonie a Creatorului şi cauzalitate cosmică a creaţiei conceptelor existenţial-culturale, ca un sublimat al vieţii selejaniene, începând cu copilăria, al cerului de curtoaz şi azurit al mirărilor reflexiv-poetice, aşa cum le putem deduce din volumul de memorii „ Privind înapoi cu mirare”. Aici vom descoperi mai multe toposuri existenţiale primare complexe , în atemporalitate, care extrapolate ca principii ale creaţiei, se vor structura genetic în condiţia creatoare a scriitorului: <> în operă, un topos magic, arhetipuri ale multor spaţii-locusuri şi personaje din imaginarul liric şi epic al acestui creator sau ”repere emblematice de publicistică şi memorialistică” (A.S.).
Un alt instrument eficient al liricii selejaniene, în alchimia căruia intră Cuvântui Dintâi, este cel de permanenţă a stării anamnezice, de reamintire în călătoria sa cosmică, având ca referenţial Cuvântul Dintâi , prin adâncimile spaţiilor ancestrale aduse de poet în actualitate, într-un prezent de trezie socială, de versificaţie apolinică, o permanenţă lirică cu ritmuri demiurgice, mereu declarată ca aparţinându-i intelectiv-genetic şi nedeterminat , poetului. Aici se poate releva o corespondenţă , o similaritate sinergică a reflexivităţii scrierii sale cu gnozisul axiologic al camaticii cu accente eminesciene în anamneza principiilor arhetipale carmatice demiurgice din „ Archeus” şi „ Sărmanul Dionis „( Carmen Negulei, Studii şi eseuri, editura ALFA PRESS,Cluj Napoca, 1995), principii de identitate şi prototip al spiritului universal, cu care lucrează facil şi Radu Selejan. Ideile sale, multe expuse ezoteric, altele de un tulburător simplism, în Haiku, în versuri estetizate şi ritmate cu energiile demiurgice, în metafore hiperbolice şi litotice, în anafore şi epifore sau cu aliteraţii sigmatizate, sunt menite a reconstrui şi a se formula sistemic, conform codecelui liric al necreatului, din ecuaţiile Cuvântului Dintâi, în adevărate monumente lirice cu semnificantul libertăţii luminii, cărora lectorul le va admira somtuozitatea şi inefabilul.
Pentru că, aşa cum le releva Emil Manu în nota critică la volumul de reportaje intitulat” Ţara curcubeului de piatră” , până şi reportajele lui Radu Selejan oferă „ o imagine a acestei ţări, de piatră şi cer,(…), un dialog între istorie şi geografie, între om şi peisaj, între trecut şi viitor, o „ evocare istorică liturgică a marilor lupte de identificare a acestui popor, de acum două mii de ani (…) unde duhul pământului, înnobilat de Cuvântul Dintâi, avea a-i învinge pe romanii”, cu dorinţe şi voinţe imunde şi a-i neclinti pe dacii statornici, oamenii locului.
Lecturând poemele ciclului „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” din volumul „ Poezii postume”, poţi înţelege mai bine osârdia poetului în încercarea de construcţie a unei adevărate teorii a genezei. În centrul acesteia se va situa, interesat de acel picur de dumnezeire, Cuvântul Dintâi cel creator , iar într-un plan apropiat, persoana poetului. Şi el, poetul, este un creat cu şansa de a fi martor al Cuvântului Dintâi la actul creaţiei universale, el însuşi, mereu în preajma creatorului, ales preferenţial, de acesta, martor la îndeplinirea tuturor poruncilor celeste şi beneficiar al Cuvântului Dintâi, ca o răsplată a credincioşiei sale faţă de Creator, cu nutrientul energiei necreate, cu picurul de dumnezeire, de sacralitate şi de sfinţenie. Devenit, el însuşi, un creator exprimat în cosmicitatea ritmului creaţiei literare, Radu Selejan a beneficiat de a fi alesul hierofan al Cuvântului Dintâi şi de nuntire a nesfârşitului cu plăcerea Cuvântului Sfânt , din care se va naşte lumea sinelui. Poetul, luând , litotic, chipul sacru al luminii din Cuvântul Dintâi va sorbi Picurul de dumnezeire sau Picătura de apă cerească, relevată în poemul 4 al ciclului, reuşind să însumeze „ preţul minţii şi-al ochiului său/ drept „ datina luminii vorbitoare, născătoare de spirit/ în spaţii celeste,/ preţul zilei de mâine şi-al zilei de ieri/(…). În poemul 1 al aceluiaşi ciclu, poetul îşi arogă însuşiri teofanice, prin posibilitatea conferită acestuia de a asista la actul genezei: <<>>.
Cu însuşirea ascultării divine, el va putea auzi, ca nimeni altul, rostirea Cuvântului Dintâi, dar şi vorbele deşirate, ascunse până atunci în Pântecele Facerii şi pornite, în prezenţa poetului, împotriva luminii. El, le va asculta, în poemul 2 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” ca pe „ Rostirea pornită împotriva luminii ,/ Semn al războiului sfânt dus împotriva/ însoţirii Cuvântului Prim cu lumea / semănată în pântecul lui./ Va constitui aceasta o învrăjbire sublimată în geniul creaţiei, în geniul lui Radu Selejan şi care învrăjbire ”… s-a-ntrupat într-o vorbă , eu fiind semnul literii vii/ semănată prin spaţii./ Şi aceasta, mai întâi de porunca Cuvântului Dintâi , din poemul 4 al ciclului, când „ porunci naşterea, dintr-o vorbă fără contur/ până-n clipa aceea, a celui ce-i zice azi OM./, porunca „ Să fie asemenea mie,/ Şi auzindu-l , pământul icni,/ lutul luă formă de pântece./ S-ar părea că şi poetul, cel ce-i era martor, de la prima rostire, va primi acum şi un chip din matricea Cuvântului Dintâi, împlinându-se, astfel, şi material din cuvânt.
Radu Selejan va deveni, dintr-un creat şi din martorul Cuvântului Dintâi, în poemul 3 al ciclului, un creator, un vector principial în ecuaţia genezei , a seminţei universalului , în cuvinte „ Fiind zi şi fiind noapte… poruncii întru Fiinţa gândită,/ sieşi Mamă şi Tată deopotrivă/… alte cuvinte, iscate din a Fiinţei Fiinţă,/ din alte seminţe ale fiinţei celeste,/ pământuri râvnită să fie şi ape şi sori/ născători de timp şi de spaţiu/ de nopţi şi de zile, născătoare şi ele/ (…) de lumi necuprinse-ntr-o coajă de ou,/ de rostiri ne-nţelese,/în stare de miez de seminţe…/.
Ana Selejan, realizând profilul bio-biliografic al scriitorului , pe care îl va însera în volumul intitulat” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice „, pag. 32, anul 2007, ne sesizează că poetul a dezvoltat în creaţia sa , mitul , propunându-i onticului o viziune de legendă (…). Se va deduce această reflexie a autoarei din parcursul poemului „ La începutul începutului” , din aceşlaş ciclu. Poetul va releva, în cuvinte inspirate din Cuvântul Dintâi , explicitate doct de autoare, originea ritmului şi rimei din lirica sa, într-un ” topos intens idealizat al vechii Dacii a cărei inimă pulsează şi funcţionează ca un veritabil cerc mandalic( ritualic,n.n.) în centrul carpatin, dominat de pădure- ca factor esenţial al sacralităţii şi simbiozei; un univers magic în care comunică pământul, cosmosul şi adâncimile tainice”.
Personal , voi califica Cuvântul Dintâi, ca referenţial cosmic apolinic şi teluric impus de poet onticului şi extrapolat ca obiectiv valoric în ritmul şi lirismul versificaţiilor sale. Voi motiva această zicere de evidenţa poemului „ La începutul începutului” din ciclul „ Balade cu soare ” din volumul ¤ Târziul clipei”, în versurile cu accente de geneză. Să le expunem, sau mai bine spus, să le ascultăm sonicitatea genezică : „/… la începutul începutului/ au fost foşnetele pădurilor/ foşnetele stelelor de deasupra pădurilor,/ foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc/ al munţilor, al cerului (…). Voi sesiza că tocmai aceste „ foşnete- primate onomatopee constituie o voce cosmică identificată de poet ca fiind a Cuvântului Dintâi, al cărui ecou îl va marca şi îl va asculta mereu poetul şi din care în ritmuri cosmice mereu actualizate de o voce lirică convingătoare, din Cuvântul Dintâi, va cânta el, cuvântul liric şi va cânta cu empatie, nu pentru glorie, în eternitate. Sunt exotice şi metaforice „umbrele stelelor pe pământ/ caută urmele Cuvântului Prim/, definit a fi în poemul 7 ,din acelaşi ciclu, „zgomotul găocii spartă de Cuvântul Dintâi/ auzit demiurgic şi ascultat de poetul gânditor şi va păşi blagian , ca un profet , el, pe urmele discipolului spiritual, metamorfozate în : „ credinţă, dorinţă , cosmică sămânţă,/ roditoare de veşnicii,/ virtuală, divină voinţă./. Sunt toate acestea caracteristicile condiţiei poetului relevate în registrul luminii apolinice.
Cu Cuvântul Dintâi, cu acest instrument cosmic de început existenţial şi liric, purtător al luminii creaţiei, de ritm tensionat al lirismului său va lupta împotriva puterii teluricului, absconsă în adâncurile întunecate ale genezei şi va săpa poetul în „Târziul clipei” , la rădăcina cerului, spre a descoperi sevele începutului, în poemul cer, un travaliu genezic pe care îl va releva în poemul „ Sap la rădăcina cerului”.
Un socratic, poetul avea să deducă , prin exerciţii maieutice, principiile aletheice ale creaţiei divine, natura duală teluric-apolinică a genului creator dedusă din apofantic, cea de „ Rostirea pornită împotriva luminii”, auzită în poemul 2 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” , din care va refula învrăjbirea comună cu cea a Cuvântului Dintâi, lumea cu care avea a se certa Cuvântul Dintâi, cel neînchipuit. Prin Radu Selejan, Cuvântul Prim se va întrupa, în el, spre a rămâne acel glas armonizat, al lumii panteistice. Şi aceasta nu poate fi decât o rostire a iubirii universaliilor în creuzetul facerii din Cuvântul Dintâi, rostirea efervescenţelor sublimate în creaţie. Vor reverbera în Cuvântul Prim toate cuvintele începutului şi neînceputului , panteistic, în foşnetul frunzelor, în susurul izvoarelor, în glasul inflamat al astrelor şi în travaliul atomic din toate câmpurile cosmice, urcând în ritmuri lirice din inima iubitoare a pământului din care se naşte şi lumina selejaniană. Se va nutri, aşadar Radu Selejan, cu lumina sinelui şi cu dumnezeire la împlinirea poruncii de nuntire a nesfârşitului cu plăcerea Cuvântului Sfânt.
Dar ritmul şi rima, imprimate în structura versificaţiei selejaniene, aşa cum le sesizează M.N. Rusu, se pot afla << în adihna pietrelor de sanctuar fulgerate doar de umbra lui Decebal (Pietre) , având „ apanajul liricii militante ardeleneşti” >>.
Pentru că , de acum, Cuvântul Dintâi, preţuindu-i puterea, aşa cum o relevă în poemul 5 al acestui ciclu, întors în spaţiile vitale, va deveni întru sine, un glob de fiinţă şi va abstrage din memoria energiei ne-începute, ca o primă curgere a clepsidrei: „ Ziua Dintâi, simbolul puterii/ întruparea luminii în Primul Cuvânt”.
În rostirea Cuvântului Dintâi, spre a nu-l profana, spre a-l rosti anabazic, în desăvârşire şi numai acolo unde îi este locul, Radu Selejan va cerceta şi va reuşi pe traiectul literar o multitudine de escale, primând cele la limita dintre spaţiul istoric, în speţă ancestral antropomorfic, dacic, într-un cuvânt cu timpul linear liturgic al primei seminţe-cuvânt sau a Cuvântului Dintâi. Va dezvălui , prin creaţia sa,lumina, şi va asculta , releva şi mărturisi în lumina sa, cosmicitatea ritmurilor existenţiale pentru a se încărca noezic din acele energii ale luminii , dar şi din teluricul adumbritelor locuri dacice care, în a sa imagine, prind contur pur ontologic şi iau chip de „mume blagiene”, o inspiraţie goetheană versus eminesciană, runică dar şi chip adamic ori chip hieratic, tocmai pentru a revigora prezentul mereu certat cu poetul, tocmai pentru a învinge şi supune entropiile minerale ale existentului.
Dar călătoria lirică a lui Radu Selejan va fi permanent energizată de starea sa de reflexie şi de obiectivare în creaţia corespondentă în valorile sociale, istorice şi cultural spirituale pe care le descoperă, le crează şi cercetează, descoperind şi relevând antropologic originile dacice ale românismului. Toate aceste valori le ipostaziază şi le redă axiologic , într-un lirism epistemologic, le învesmântă în lirismul cosmic al cuvintelor şi în statornicia locurilor. Asistăm, de fapt şi în jure, la o eseistică versificată, la un tratament gnomic asupra condiţiei ontologice a sufletului-ethosului românesc. Ne determină, auctorial, poetul, de a percepe cu uşurinţă esenţele ontologice şi determinările lor cauzale, istorice, destructurarea ontologică cu recuzita transcendenţei, în speţă blagiană. Dar dacă, până aici, poetul este participant şi martor pus de însuşi Cuvântul Dintâi, de asistent la poruncile acestuia şi de care va beneficia prin întruparea în picurul de dumnezeire. În poemul 8 al acestui ciclu, el va reifica în relativ, într-un ludism anamnezic, participarea, declarând-o „ poate vis, poate gând, poate-un joc,/ o-ncercare de-a pătrunde dincolo de marginea/ nedefinită a Universalului stăpânit/ de Cuvântul încă nerostit”/. Vom putea ajunge, împreună cu poetul, ca o experienţă a sa, până în gnozisul genezic, dar şi la colapsul suprimării cunoaşterii, în finitatea fizică. Sunt aceste reflexii motive de anamneză şi diagnoză asupra informaţiilor istorice, instrumentele prime ale creaţiei sale.Motivul anamnezei, de reamintire, este şi mai bine conturat în poemul 9 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire”. Aici ,poetul încearcă a se menţine în cercul Cuvântului Dintâi, el , amintindu-şi , ca şi în „Sărmanul Dionis” , doar de/…puţine întâmplări din vremea Facerii,/ dar Cel Dintâi Cuvânt fiind auzit de poet „ ca pe-o pasăre de rău,/ pentru că nici un chip nu l-a rostit/ şi nici-o minte nu l-a inventat./
Poetul inginer minier, cu o viziune pragmatică, genuină, va recepta facil motivaţiile existenţial – minerale care stau la baza normalizării ecuaţiilor de creaţie poetică în sistemul cu diferenţiale topice şi istorice, militând o viaţă pentru eliminarea acelor termeni liberi, telurici şi uranieni neculturali, negativitatea lor naturală din spiritual- cultural şi o va elimina din exerciţiile sale literare cu ecuaţii liric-existenţiale prin algoritmări raţionale, de normalizare gaussiene şi de armonizare- leibniziene. Radu Selejan, cunoscând termenii topologici şi demiurgici ai românismului, îi va sistematiza în ecuaţiile sistemului său genezic , în ideale armonii, ca şi creaţii în raporturi diferenţiale divine, soluţionând în contextul social al temporalităţii sale fizice şi în spirit cartezian o estetizare constructurală lirică ritmată a metafizicii creaţiei, la îndemâna poetului, caracteristică a întregii sale creaţii..
Ca inginer şi metafizician , poetul nu a idealizat şi nu a avut nevoie în exprimare şi imagini decât de adevărul, însuşi, pe care l-a explorat antropologic din mineralul munţilor şi i-a găsit puterea de „ picur de dumnezeire” , pentru a-l turna, apoi, ipostaziat şi metamorfozat în ritmul Cuvântului Dintâi, cuvânt în chipuri de stâncă, de izvoare, de arbori păsări, de oameni şi de stele, de alte lucruri şi nelucruri schimbătoare, în toată a sa lirică. Şi, totuşi, cu tot idealul său creator, aşa cum va releva, în poemul 10 al ciclului din volumul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire”, poetul va fi încercat de dezamăgire şi resemnare, exprimate în versurile ” privesc în zare şi mi se pare , chiar cred că luminile ochilor mei au ajuns la ţărmul dincolo de care nu-i decât/ umbra Cuvântului Dintâi”, motiv pentru care poetul va rămâne fără speranţă şi dezamăgit, când „ Întind mâna şi mâna nu-i în stare/ s-atingă nici măcar un ram de cer/ să pătrundă picătura de dumnezeire / care tocmai trecea prin faţa mea „ /.Şi, iată cum percepe poetul puterea apocalipticului, cvasineiertător: „ Într-o peşteră, asuprit de spaimă/ prea-înaltul acoperiş ceresc, / osândit să n-aibă adihnă şi pace,/ robit foamei şi setei, muncit/ de teama neştiinţei de sine, /fiul Cuvântului Dintâi/. Şi se va resemna poetul, în premoniţia apocalipticului sfârşit material al său ,dar nu si noetic, exprimând aceasta în versurile din acelaşi poem:” când moartea pământească nu-i decât o trecere subtilă/ dintr-o picătură de dumnezeire/ în altă picătură de dumnezeire/ spre slava Întâiului Cuvânt,…/ O, moartea nu-i decât o întregire a Cosmosului/ cu puterea mea de-a fi astfel şi altfel”.
Radu Selejan abordând geneza, nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor dictate astral de zodii ( Zodie ) : N-am zi de naştere/ ca să-mi colind/, nici zi de înviere/ să-mi plâng moartea. / Mă ştiu din începuturi/ şi-am să pier/ cu soarele odată, / Ca bulgăre de jar/ pe colţ de cer/ privind nestânjenit în ochi de tată( Zodie, Volumul Târziul clipei”. În opera selejaniană , trecutul se întâlneşte cu prezentul şi se conjugă în cosmicitatea ritmului Cuvântului Dintâi. Întrezărirea finalului existenţei sale pământeşti , o va interpreta thanathic, ca o condiţie ritualică a sepulcralului identităţii şi o va releva explicit în poemul 17 din ciclul „ Amintiri ale unui picur de dumnezeire” , în versurile: Pereţii cerului erau scorojiţi, bolta stătea să se prăbuşească peste Calea Lactee,/ priveam îngrozit jur-împrejurul/ implorând Cuvântul Dintâi/ să rostească porunca aceea totală/ doar în el cuprinsă ca un nucleu,/ porunca de întrupare a virtualului / în lut. În lutul amestecat cu urmele paşilor mei,/ cu sângele inimii mele/ cu rânjetul fiarei. / Aşteptare zadarnică ./ Cu încredere-n mine, cu zdreanţa aceea/ pătată cu tainele lumii,/ cu degetul lovit de orbire,/ ştergeam chipul fiarei/ din memoria mea ancestrală./ Chipul fiarei care visele/ mi le înspăimânta./ Sunt eu, îmi ziceam pipăindu-mi conturul/ de carne şi oase. Dar unde-i Cuvântul Dintâi?/ Unde-i puterea măiastră,/ unde-i cerul care a sedus Cosmosul/ purtându-l cu vorba/ dintr-o Cale Lactee în alta,/ /(…) dar…/ Cerul devenea tot mai mult un clopot/ albastru şi Pământul era limba sa/ Cineva trăgea clopotu-n dungă, nimeni, însă , strigarea n-o auzea. Şi, în sfârşit, aceaşi temă a finitudinii pământeşti, dincolo de trecerea Stiksului , în tărâmul etern al fiinţei-nefiinţă, al edenului poetic al creatorului, o va exprima in poemul 18 din ciclu, în versurile /,, porunca-mi spunea să trăiesc. Şi trăiam./ Habar nu aveam că locul acela se numeşte Rai./ Fiarele virtuale mă-nsoţeau cu alai.”/. Poetul este fericit că nu a recunoscut , în locaţia nouă a sa, Infernul.
Ion Oarcăsu, în referirile la creaţia lirică a poetului, avea să i le deducă, pe cele relevate mai sus, ca izvorând „ dintr-o puternică ne-linişte existenţială(…), din ne-liniştea celui care vede şi simte natura(…) ca pe o schimbare haotică spectaculoasă, neprevăzută, pe întreg spaţiul dintre firul ierbii şi steaua depărtărilor cosmice”. Şi tot Ion Oarcăsu, în nota critică la la volumul de versuri „ Corturile neliniştii” va releva faptul că „Haosul” natural începe, în viziunea tânărului poet, de jos, spre a cuprinde treptat zonele superioare ale vieţii(…). Dar începutul în spaţiul mitic-mioritic dacic, în cosmicitatea acestuia, în extrapolările sale istoric-spaţiale sunt identificate ritmurile lirice ale materiei, induse de Radu Selejan cu talent şi pasiune în a sa creaţie şi constituind aceasta o proiecţie literală a sinelui intelectiv selejanian- humean în apofanticul creaţiei celeste. Meta-fizica versificaţiei, izvorâtă din efervescenţele intelectuale ale poetului , va constitui , în fond, în această perspectivă şi exprimare, o escaladare a cosmicului literar, scopul final, fiind înfruptarea din darul marelui creator, spre a se ajunge la perfecţiunea lirică a creaţiei. Vom sesiza un drum al său sisific creator, prometeic, înspre infailibilul creaţiei. Se profilează, fără gratuităţi, un Radu Selejan , simbol al avataarurilor în creaţia lirică naţională şi nu numai. În tzoată creaţia sa ,geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul sunt prezente şi expuse cu un geniu maieutic, socratic în transfigurări semantice reuşite, în aritmii,în asonanţe şi acromatici, cu un discurs metaforic stilizat, încărcat de profetism angelic.

Gheorghe Apetroae Sibiu, Receptarea critică a liricii lui Radu Selejan

literatura,temple în flăcări, gheorghe apetroae sibiu

III . . GHEORGHE APETROAE SIBIU - TEMPLE ÎN FLĂCĂRI
DIN ULTIMA ÎNCHISOARE
De-o ultimă privire, pleopele-ţi deschizi,
bătându-le în cuie, de-a infinitului travee,
s-adulmeci, din puterea lui, mirosul de miracol
pe loc a deveni mai diabolic vrerii Ariadnei…
Eşti restul măcinat de cer ,din proprii vreri
şi-ntoarcerea-n altarul vieţii îl refuzi romantic…
Infernul ţi-i destin - jar din simţiri, i-atingi
ispita , o tânjire a smoalei ce ades o colcăi
în sexul cu bacchanta senzuală ,ce nu-l pierzi
când scena orgiastică cu Lyaeus , o revezi…
Te crezi  norul  de foc  în cele nevăzute,
un obsedat de-orgii şi-n al Semelei pază…
Ţi-aprinzi mimări în Tatăl, vrerea în infern,
de ocloşita-ţi naştere în coapsa-i lui albastră
şi-n al prinţesei joc cu Dionys,cu  pruncul ei
refugiul tău în ploi de flori, uitărilor căzute…
Te vrei , te crezi de drept olimpian divin ,
străin născut şi mort de două ori, la Delfi,
de nimfele- hyadele crescut spre-a nemuri…
In dansuri şi în cânt, un orgiast,de el te ţii
confuz, mântuitor şi-un genuin chefliu …
Din ultima-nchisoare - ntors cu chipul lui,
bacchantele-i seduci, pe fiecare, de odată…
la rând, le scoţi din foc şi le iubeşti pe rând…
Ca ne- credinţa ta, prin crist s-o mântuiască,
le cerţi credinţa-n semn şi le exorcizezi…
De-o –ncredere – n infern, pluteşti albastru,
în tine să-nţelegi că-ntoarcerea-i reală…
Şi-n zbor cu aripi reci selene, te îndrepţi
spre cerul lor chemat, fiinţă-n revelare …
s-aduci din trancendenţă smirnă şi sfânt mir,
asculţi ecoul unei mări pustii, în disperare
şi- ale lumilor dureri, în simţ de vindecare…
Întoarcerea din mâine -n azi, i-e scopul blue
elogiu unei mag, al cerului azur şi tainic….
Din ultima-nchisoare evadat, înger bolnav
în iris-ul unui cu-vânt, tot cerul îl aduni
cu stele-i libere pe zare, stingerea , valsând
şi-n margine de sat, pe Bacchus îl adapi
cu apele izvorului din astre, clipocind…
Înfrupţi cu înflorirea-ţi raza ce-o desprinzi
din miresmatice - smaralde albe pajişti….
Pe paznicii lui siderali , în moarte îi alungi
-luceferii împăunaţi de flăcări şi te bucuri,
când ploile îi sângerează blue în viituri
mari trocuri de ne-linişti, speranţe în Icarus,
jelind în reci luciri, portretu-ţi răzbunat
în peşteră ascuns… modelul lor de moarte….
….

demersul tău, un rest

VIII . . GHEORGHE APETROAE SIBIU - ELEGII ÎN IMAGINI
literatura, demersul tău, un rest...,gheorghe apetroae sibiu
DEMERSUL TĂU, UN REST …


Nebun, furios şi tot mai înspăimântător
e restul ne - nceput al norilor ce vin
şi trec în destrămărea lor, melanterii,
aşa cum cearcăne ce cresc sub irişi alunii
de flăcări,purtători şi între mari pleoape,
şi-arată felul tău de-a fi, umbrind hoinar,
statuia însumărilor albastrelor trăiri…
cum trăsnete- n ne-linişti, din fulgere
în arc pe bolţile stibinice devin cinabre,
şi şiroiesc fundalul lor în mult crisoberil…
Vidul simţirii să ţi-l scurgă-n zi, acum
nopţile albe în şirag, roind de fluturi,
îţi zâmbesc iar zăpezile,în jocul nival...
Tot după magi te ţii, alt cer să alergi,
să îl apuci de mijloc şi să-l scuturi,
să îl seduci şi să-l dezbraci de stele,
să îi răstorni azurul în travertinul serii
din foste-n alte gânduri, ploile rebele-
pe un contur celest ale altor reci clişee-
Demersul tău, e-acum un rest de curcubeu,
cel refuzat de cerul umed de ne-linişti…
De-acum ştii să aprinzi mai mari,plăcerile
din visele căderii surde în decor de dor,
cum fluviul cel cernit ce curge dinspre astre
tot mai albastru, doritor de marele amor
cu marea-n care din răsunet sirenele îi mor
aruncate la ţărm cu nisipul pelagic...
Să-i vinzi cerului realgarul rozelor pictate
cu irişii adânci, deşartele tale priviri...
gândurile trecătoare, cotlonite în rest,
să le ucizi albirea între siderale iubiri,
risipindu-ţi înfloririle, până şi cele târzii
în balsamul de cu-vânt… nous e restul tău
de alte valuri blue cu liniştirea-n chin -
abraşa recifă a ne-nceputelor neguri…

Literatura, Unduind în nelinişti, Gheorghe Aprtroae Sibiu

2.UNDUIND ÎN NELINIŞTI

Din troienele mari ale Moişii,
îţi înfloreai nival
cugetul pentru Galanthus
şi Scylla în tot
cuprinsul luncilor tremolite,
acolo unde îţi desflorau, în balsam
şi-n realgar, mai târziu, liliecii…
Curtai izvoarele, unduind
nelinişti selene şi mările stelare,
pe văile lungi,la Suseni, în topirea
zăpezilor mari şi, atunci,
urlai cu ele la răstoace!…
Îţi colorai cu florile materne,
culese din grădina casei,
irişii azurii şi crisoberilele roze…
de ne-uitare, cu inocente priviri
muşcai din stelele eritrine
înfipte în glastra cu Pelargonium –
iar în jocul plecărilor rustice,
fragii, în cercurile zilei, rozii,
tot mai extinse de vescitate,
tăpşanele de raze, în unduiri…
respirai adânc eternul fluid,
în rugi hiperbolice, din mănăstiri…
dintr-o poveste: Marele Cu-vânt
în sângele tău era coborât:
astru, alt astru albastru de adevăr,
cărunţit, în ale tale ne-linişti,
mustind în existenţa vidă , eterul!…
Într-un alt iulie, tot tu,
din veşnicia ne-începutului
scrii, constelară, începutului,
insidioasă, zodia, pe o lespede
cu numele de fecioară….

Despre retrocedarea proprietăţilor, Gheorghe Apetroae Sibiu

LITERATURA, Eseul “ FORMULA RETROCEDĂRII PROPRIETĂŢILOR REVOLTĂ NAŢIUNEA “ Gheorghe Apetroae Sibiu . Articol publicat în TRIBUNA, pagina TRIBUNA SOCIALĂ din 4 septembrie 1999, pagina 3.

Reflectând la starea naţiunii, politicile de reforme legislative şi de norme executive, în principal cele de privatizare a obiectivelor industriale şi agrare, au eşuat iar , aşa cum relevă datele statistice naţionale din ultimii 9 ani, valoarea produsului intern brut al ţării, pe filiera producţiei directe, a scăzut de la un an la altul în proporţii de neimaginat şi în acelaşi timp câştigurile salariale. “Graţie” acestei situaţii, masa mare de cetăţeni contribuabili români a fost adusă la limita inferioară de subzistenţă. Şi nici nu se întrevede o şansă de reabilitare materială a acesteia, pentru că numai în ultimul an, comparabil cu aceeaşi perioadă a anului 1998, indicele de inflaţie s-a dublat, rata şomajului a crescut la 12%, iar marea majoritate a populaţiei e pauperizată, în aceeaşi măsură.
Şi totuşi, paradoxal, în aceste condiţii sociale mizere, parlamentarii puterii s-au adunat în sesiune extraordinară, de ei, anume gândită, pentru a-şi da “legea reparatorie”, de retrocedare a proprietăţilor. Faptul că Parlamentul
ar gândi la statuarea dreptului de proprietate asupra bunurilor private legal acumulate, nu ar fi un lucru rău! Dar rău este că Parlamentul şi, în aceeaşi măsură, Guvernul, în loc să se ocupe de situaţia dezastruoasă în care se zbate ţara, de evitarea colapsului economic şi social naţional, de care ne apropiem cu paşi gigantici, în loc să se preocupe exclusiv şi democratic de ameliorarea condiţiei sociale a masei de cetăţeni români ajunşi în pragul disperării, al sărăcirii şi înfometării sunt în ofensiva reactualizării istoriei prin dezgroparea morţilor de până la anul 1950 şi prin manifestările lor deschise extrem de interesate de a le retroceda acelor câteva mii de foşti mari proprietari, în majoritate dispăruţi şi, de regulă, fără moştenitori direcţi, casele, castelele şi celelalte averi cu care se căpătuiseră în mod conjunctural, prin spolierea celor mulţi şi prin specularea statului din acea perioadă. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când o şleahtă de “ hârciogi” , înainte leşinaţi şi mediocri, de care nu ştiuse nimeni până la anul 1989, fără scrupule, au găsit mediul prielnic post-decembrist de a fura şi de a roade adânc, necontrolat din bucatele ţării , agonisite cu multă trudă de cei mulţi, de a aduna , fără răgaz şi a-şi confecţiona averi fabuloase, chiar sub privirile masei largi de români simţiţi şi morali, până la naivitate”! Or, parlamentarii ţării, în loc să se preocupe în mod democratic de condiţia socială a poporului şi de găsirea unor soluţii legislative care să-I amelioreze starea socială precară, de angajare politică competentă în economic şi social, cu efecte salvatoare pentru întreaga naţiune română, ei, parlamentarii puterii şi, la acelaşi nivel, Guvernul, votează şi ordonează asemenea legi şi norme care să-I avantajeze pe foştii mari proprietari , dar care să-I protejeze şi pe încăpuşaţii de acum. Şi, încă, mai mult, parlamentarii puterii au gândit, cu o răceală păgână, trecerea fictivă a despăgubirilor foştilor mari proprietari în sarcina milioanelor de români, a acelora care, în condiţiile salariului mediu actual pe economie , nu li se permite decât să-şi achite întreţinerea locuinţei, taxele şi să-şi procure, cu restul, cu mult greu un colţ de pâine. Incredibil, dar se încearcă recuperarea despăgubirilor foştilor mari proprietari şi din perspectiva exploatării şi a copiilor celor mulţi, grevându-le şi noilor generaţii viitorul decent, prin povara acestor despăgubiri.. Se pregăteşte psihologic generaţia tânără , cu gândul la condiţia lor viitoare de slugi ale celor bogaţi din trecut şi ale celor care militează astăzi pentru a instaura cu orice preţ noua aristocraţie burghezo- moşierească! De asemenea, se încearcă trecerea unor despăgubiri pe vânzarea fondului proprietăţii de stat, fond creat prin exploatarea de către comunişti a aceloraşi milioane de oameni timp de mai multe decenii. Culmea ironiei este că cei care au creat aceste bunuri şi valori, atât înainte de al doilea război mondial, cât şi după, sunt scoşi acum şi datornici, ipotecându-li-se şi viitorul . Iată cu ce se ocupă aceşti parlamentari, pe care electoratul de la 1996 i-a ales, acesta fiind indus în eroare şi de această dată de pseudoorientarea lor spre democraţia occidentală şi de dorinţa sa de a se produce o schimbare democratică , în binele general al ţării. Cazurile de despăgubire nu se referă, în principal, la oamenii care prin muncă cinstită reuşiseră să aibă o casă sau două şi un confort onorabil pentru ei şi pentru copii lor, pe măsura muncii depuse, ci la cei căpătuiţi ,fără de muncă, la cei care prin şantaje şi jocuri meschine de culise, ca şi acum, inclusiv politice, reuşiseră să devină , înainte de război şi imediat după război, proprietari de fabrici, uzine, de locuinţe , unele construite din credite nerambursate şi astăzi cu sarcina ipotecării, sau proprietari de sute şi mii de hectare de pământ, majoritatea lor acaparate pe nimic, fără muncă cinstită, conjunctural şi într-un timp record, ca şi acum, dacă ne gândim că majoritatea lor le acumulaseră numai în intervalul dintre anii 1918 şi 1948. Iar, pentru a înţelege mai bine ghesul acestor tevaturi politice, se merită să ne uităm mai bine în jurul nostru, pentru a constata cine sunt aceşti parlamentari care , în interesul lor şi nu al poporului care i-a ales cu încredere, promovează aceste legi. Nu cumva există o asemănare între procedurile de acaparare a averilor de atunci şi de acum?? Gândiţi-vă cât de bine se potrivesc şi cuvintele mareşalului Antonescu la situaţia de astăzi: “ Dumneavoastră……, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvernare, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministerelor, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940”. Acum reuşesc să înţeleg de ce unii nu sunt de acord , nici într-un fel, cu reabilitarea mareşalului patriot, pentru că interesele lor sunt mai presus de soarta celor mulţi , atinşi de sărăcie, mai presus de binele ţării...
4 septembrie 1999, Ing.dr. Gheorghe Apetroae, preşedintele Organizaţiei Judeţului Sibiu a Partidului Naţional Democrat Creştin,. Consilier judeţean de Sibiu.

Unele referiri la teza de doctorat Ilie Farca..Gheorghe Apetroae Sibiu

GHEORGHE APETROAE --- Unele referiri cu privire la obiectivele şi valoarea ştiinţifică a tezei de doctorat elaborată de ing. ILIE FARCA, intitulată „ Cercetări privind inflenţa fertilizanţilor (NPK) şi supraînsămânţării asupra producţiei şi biodiversităţii pajiştilor de munte”


Teza de doctorat elaborată de autor în cadrul catedrei de pratologie de la U.S.A.M.V. Cluj – Napoca , sub coordonarea ştiinţifică a prof. univ. dr. IOAN ROTAR se situează ca tematică de cercetare la nivelul impus genului de preocupări ştiinţifice biotehnice, iar ca demers problematologic se integrează direcţional cercetării naţionale şi mondiale, atât ca originalitate ştiinţifică cât şi ca aplicatibilitate secvenţială şi generală a rezultatelor cercetării în evidenţa şi caracterizarea tipologică floristică, pe mari areale, identificarea şi selectarea priorităţilor în materie pratologică.
Ca demers ştiinţific, se explorează spaţiul complex din pratologicul etajului boreal al Munţilor Cindrel şi se furnizează informaţii de principiu ştiinţific asupra productivităţii şi calităţii pratotehnice a pajiştilor. În acelaşi timp se exprimă unele puncte de vedere privind fertilizarea sustenabilă a pajiştilor cu doze reduse de fertilizanţi, conceptul de dezvoltare durabilă şi de multifuncţionalitate în agricultura zonei, aducând experimental şi pe bază bibliografică, drept temei de abordare şi interpretare ştiinţifică, contribuţii proprii în sistemul formal al numeroaselor cazuri de pratologie ecosistemică.
Soluţiile elaborate de autor sub aspect multifuncţional pratologic, ştiinţific şi explorator, sub semnul diferenţei, aşa cum le relevă prof. univ. dr. VASILE VÂNTU, referentul principal al tezei, pentru condiţia de biodiversitate şi de creştere a fertilităţii solului în tipologia praticolă Festuca rubra- Agrostis capillaris, tipul de habitat: R 3803- pajişti sud-est carpatice de Agrostis capillaris şi Festuca rubra ,de la altitudinea de 1348 m, pun în evidenţă efectul utilizării optime a fertilizanţilor şi importanţa teoretică şi practică a intervenţiilor în ecotop, de menţinere a diversităţii fitocenotice şi de gestionare durabilă a ecosistemelor de pajişti.
Ca dominantă a cercetării, trei sunt obiectivele urmărite şi soluţionate de autor în plenitudine dinamică. Primul, îl constituie influenţa fertilizării şi supraînsămânţării asupra producţiei de substanţă uscată (S.U.) şi calităţii nutrientului furajer, al doilea cuantifică efectul fertilizării şi supraînsămânţării asupra biodiversităţii fitocenotice iar al treilea analizează influenţa acestor intervenţii asupra unor indici agrochimici ai solului. Obiectivele sunt urmărite experimental, în condiţii de amendare cu CO3 Ca şi neamendat, şi aceasta, după cum releva dr. ing. RAZEC IOSIF, alt referent al tezei, ” cu scopul identificării unor variante tehnologice care să permită dezvoltarea unei praticulturi durabile şi performante” şi, într-un plan mai complex,” să evidenţieze importanţa culturii pajiştilor permanente din punct de vedere agricol, turistic şi peisagistic.”
Teza este structurată în 6 capitole, fiecare capitol relevând cu autoritate, sub aspectul cercetării ştiinţifice, capacitatea probatorie a argumentelor demonstrate.
În capitolul I , autorul ,operând contextual, evidenţiază importanţa pajiştilor montane, conceptul de multifuncţionalitate în agricultură, funcţiile pajiştilor montane, conceptul ştiinţific de dezvoltare sustenabilă, influenţa fertilizării sustenabile şi însumate şi supraînsămânţării asupra masei recoltabile de S.U., asupra biodiversităţii floristice şi asupra unor însuşiri edafo-trofice ale solului, cu referiri pratologice la pajiştile permanente din Munţii Cindrel, rolul acestora în economia pastorală a zonei.
În capitolul II se relevă în detaliu caracteristicile condiţiilor naturale din Munţii Cindrel , în principal influenţa gradientică a altitudinii şi formelor de relief asupra fenomenelor climatice, în speţă meteorologice şi se emit consideraţii cu privire la aportul energetic natural asupra solului şi florei. În abordarea vegetaţiei ecosistemului se relevă genealogic limitele geologice altitudinale ale etajelor bioclimatice ce condiţionează tipologia pajiştilor din Munţii Cindrel, tipologie utilizată în descriere după GH. ANGHEL şi colab., 1965, cu o permisă completare că sindinamica tipologică a pajiştilor din acest areal a fost cercetată pe arii considerabile şi expusă în tezele lor de doctorat, de K. NIEDERMAIER, în anul 1958, PAUL BURCEA, în anul 1965 şi GHEORGHE APETROAE, în anul 1999.
În capitolul III se relevă obiectivele cercetării, materialele utilizate conform protocolului experimental , metodele de cercetare şi modul de organizare a experienţei.
Experienţa a fost organizată în 4 blocuri- repetiţii- randomizate. Fiecare bloc s-a format din 5 parcele, fiecare parcelă s-a împărţit în două subparcele (o subparcela- variantă, pe fond amendat şi o subparcela - variantă , pe fond neamendat), fiecare subparcelă –variantă, având suprafaţa de 10 mp iar varianta V1(Mt) s-a constituit referenţial de raport de gradul zero la abaterile diferenţiale determinate de cauzalitatea imputurilor. Ca materiale de experiment, pentru fertilizare s-au utilizat doze de N50P50K50, respectiv azotat de amoniu (33,5 % N), superfosfat simplu(18%P2O5), sare potasică (38% K2O), pentru supraînsămânţare s-a utilizat specia Trifolium repens, soiul Măgurele , tipul holandicum (5 kg / ha) iar pentru amendare doza de 5 t/ha CO3Ca. Ca opţiune metodologică de cercetare a fitocenozei, s-a selectat metoda geobotanică sau fitosocială care a constat în efectuarea de relevee floristice pe suprafeţe caracteristice fitocenozei diferenţiale - variantice şi prin care s-a determinat structura şi compoziţia floristică, iar dintre determinările cantitative şi calitative variantice efectuate enumerăm producţia de S.U, compoziţia chimică a furajului (proteină brută, grăsime brută, cenuşă brută, celuloză brută, SEN şi unii indicatori agrochimici ai solului: valori pH, grad de saturaţie în baze(V%), P şi K extractibil.
În capitolul IV s-a inclus contextual analiza rezultatelor proprii privind influenţa fertilizării diferenţiate şi supraînsămânţării asupra producţiei de SU,asupra compoziţiei floristice şi calităţii furajului în locaţia amintită, în condiţii de amendare şi neamendare . S-a constat că producţiile de furaj au fost influenţate cantitativ şi calitativ de troficitatea solului, în urma administrării fertilizanţilor, de supraînsămânţare şi amendare, de influenţa condiţiilor climatice, în principal a distribuţiei precipitaţiilor şi insolaţiei asupra florei, în perioada fenologică şi cea generativă a plantelor. Determinările fitocenologice reliefează faptul că imputurile din protocolul experimental pozitivează gradul de acoperire cu vegetaţie, cuantificat de la 50-55%, în V1, la 75-80 % pe agrofond neamendat şi la 80-85 % pe agrofond amendat cu influenţe structurale holistice în compoziţia floristică a fitocenozelor în variante, concretizate prin vicarianţa gramineelor valoroase( Dactylis glomerata, Phleum pratense, Agrostis capillaris) şi fabaceelor ( Trifolium repens, Trifolium pratense) , în paralel cu reducerea numărului de specii, de la 19 , la martor, în anul 2002, la 11-17 specii, ( în V3, respectiv V4), în anul 2004 şi substituirea lor de specii valoroase cu apariţie primară în fitocenoză.
Cu privire la gradul de acoperire floristică şi la fenomenele spaţiale de trangresivitate vicariantă ori regresie, spaţiale la specii, se constată , din lucrarea autorului, că specia Agrostis capillaris înregistrează ponderi în covorul vegetal, de la 17,5 %, în varianta martor, la 62,5 % ,în V4 şi devine stenoică în noile condiţii, în timp ce specia Festuca rubra înregistrează o regresie a participării, de la 17,5 %, (Mt.) la 5 % (V4 şi V5), pe ambele agrofonduri. Operându-se contextual, similar se constată că specia Dactylis glomerata înregistrează o pondere în covor de 17,5 % şi specia Phleum pratense , de 5 %, cele două specii, fiind specii noi în fitocenoză. Prin accesul în fitocenoză a speciilor valoroase Dactylis glomerata, Phleum pratense şi Trifolium repens precum şi a speciei de Genista sp., se concluzionează că pajiştile de Festuca rubra şi Agrostis capillaris din Munţii Cindrel pot fi ameliorate substanţial prin tehnologii praticole sustenabile, cu imputuri moderate, respectiv fertilizare cu N50 P50 K50 şi supraînsîmânţare cu 5 kg/ha Trifolium repens pe agrofond amendat cu 5 t/ha CO3 Ca.
În acelaşi context, dr. ing. RAZEC IOSIF, referindu-se la influenţa factorilor studiaţi asupra biodiversităţii floristice, pune în evidenţă unele schimbări în covor determinate de interacţiunile factoriale în urma aplicării îngrăşămintelor, amendamentelor şi supraînsămânţării. Aceste schimbări au condus la modificări ale troficităţii microbiologice din sol, în sensul ameliorării acestora şi creşterii gradului de mineralizare al solului, resimţite în gradul de acoperire cu specii în transgresiune, poaceele prezentând o creştere în covor între 10 % ,în V1 şi 20 %, în V4, iar fabaceele o creştere de 10 % în variantele nesupraînsămânţate şi de 22,5 % în cele supraînsămânţate cu trifoi alb (în V5), la ambele fonduri. Se apreciază, ca o aplicabilitate secvenţială, că fertilizarea unilaterală cu 50 kg_/ha P2O5 îşi face resimţit efectul începând din cel de al doilea an , iar supraînsămânţarea cu doza de 5 kg/ha Trifolium repens, în combinaţie cu 50 kg/ ha P2O5 sau cu doza de N50, P 50 K50, influenţează pozitiv evoluţia cantitativă şi calitativă a producţiei de SU, iar efectul cel mai puternic se resimte în anul II şi III de exploatare. Sub aspectul aplicabilităţii integrale, se reliefează producţiile mari de S.U. în variantele fertilizate cu N50 P50 K50, cu şi fără supraînsămânţare cu trifoi alb(V4 şi V5), cu sporuri faţă de martor de 45- 58%, pe agrofond neamendat, respectiv de 2,68 şi 2,93 t/ha şi cu sporuri faţă de martor de 71% şi 89 % , pe agrofond amendat, respectiv de 3,92 şi 4,33 t/ha. Se mai constată, din determinări, o ameliorare calitativă a nutreţului, în principal prin creşterea conţinutului de proteină brută, în variantele fertilizate cu azot şi supraînsămânţate cu trifoi alb, de la 10,18% la martor, la 15,31%(V5) şi 15,63(V4), la variantele neamendate şi de la 14,38 % la martor, la 17,75 % (V5) şi 17,81%(V4), la variantele amendate. De asemenea, se constată creşterea conţinutului în grăsimi brute şi o diminuare a conţinutului în celuloză brută ,însoţite de o creştere semnificativă a valorii nutritive şi palatabilităţii furajere.
În capitolul V se analizează influenţa întervenţiilor în pratoecosistem asupra unor indici agrochimici ai solului în cei trei ani de experimentare(2002-2004).Se constată, ca efect al aplicării fertilizanţilor, creşterea semnificativă a gradului de saturaţie în baze, pe variante, de la 51-59% la 58-82 % şi ameliorarea conţinutului în fosfor şi potasiu asimilabil în sol şi se observă în variantele pe fond amendat, o corectare a reacţiei acide a solului resimţită ca efect, gradual, în anul II şi III de aplicare, cu evidenţa anului III de experimentare când simpla aplicare a amendamentelor a adus un spor de 0,99 t/ha S.U., comparativ cu varianta martor neamendată, spor care se încadrează în limitele diferenţelor foarte semnificative.
În capitolul VI, de extensie limitată, se relevă concluziile şi recomandările cu caracter recurenţial rezultate din studiile şi determinările efectuate şi se expun o serie de operaţii contextuale în ameliorarea pajiştilor montane cu elemente pratotehnice noi, respectiv cu imputuri reduse ,vizând imperativ şi întemeiat gestionarea durabilă şi multifuncţională a acestora în condiţiile staţionale din Munţii Cindrel. Se evidenţiază experimental, efectele fertilizării şi supraînsămânţării asupra randamentului pajiştii şi sporurile semnificative de producţie, încă din primul an al aplicării.
Se concluzionează experimental şi se argumentează rezolutiv recurenţial relaţia directă între cumularea în timp a imputurilor tehnologice şi creşterile de S.U., faptul că în cei trei ani experimentali s-a obţinut recolta maximă pe fond amendat, îndeosebi la variantele cu N, faptul că la variantele la care a fost numai fertilizare cu fosfor sau numai supraînsămânţare cu Trifolium repens, creşterile de recoltă sunt numai din anul al doilea şi că amendarea , din al doilea an începe să influenţeze considerabil producţia de S.U.,
Cât priveşte compoziţia floristică, ca urmare a intensivizării imputurilor, poaceele au tendinţe ponderale, până la 65 % la variantele cu N50, P50, K50,iar la o fertilizare mai puternică, specia Agrostis capillaris are tendinţa de dominare a speciei Festuca rubra. Pe fond amendat, specia Festuca rubra, fiind calcifugă, părăseşte ecotopul, în locul acesteia, instalându-se speciile Agrostis capillaris şi Trifolium repens precum şi speciile Dactylis glomerata şi Phleum pratense.
De asemenea, urmare a intrărilor energetice în ecosistemul Festuca rubra-Agrostis capillaris creşte procentul de proteină brută, de la 10,18 % ,la Vm, la 15,31 %, la varianta N50,P50,K50 + supraînsămânţare cu Trifolim repens, la neamendat şi mai mari cu 2-3 % la blocul amendat, unde prin apariţia speciilor Dactylis glomerata şi Phleum pratense se obţine o creştere semnificativă în valoare a nutrientului furajer.
Se apreciază că aplicarea fertilizării minerale pe agrofond neamendat modifică insuşirile chimice ale solului în sensul creşterii acidităţii solului , pe când aportul de fertilizanţi pe fond amendat conduce la scăderea acidităţii solului şi la creşterea gradului de saturaţie în baze, a nutrienţilor în soluţia solului.
Prin interpretarea volumului mare de material bibliografic utilizat în scopul atingerii obiectivelor propuse, prin analiza şi sinteza datelor experimentale din cercetarea cazuistică, drept instrumente operaţionale de analiză şi testare , prin referirile şi concluziile finale, expuse raţional discursiv şi diferenţial clar, teza elaborată de ing. ILIE FARCA constituie în planul cercetării pratologice un ansamblu conceptual propriu, un model esenţial de investigare şi analiză logică structurală, posedând atributele unei lucrări de rezonanţă ştiinţifică în domeniu, cu reale valenţe de extrapolare a rezultatelor cercetării în areale pratotehnice cu condiţii ecologice şi economice similare.
Dr . ing. prof. GHEORGHE APETROAE,
Membru fondator al CORPULUI AGRONOMIC ROMÂN, preşedinte al Filialei Sibiu a Corpului Agronomic Român şi vicepreşedinte al SOCIETĂŢII INGINERILOR AGRONOMI DIN ROMÂNIA

CU PRIVIRE LA NECESITATEA OPTIMIZĂRII INTERRELAŢIEI......Dr. Ing. GHEORGHE APETROAE, Sibiu

CU PRIVIRE LA NECESITATEA OPTIMIZĂRII INTERRELAŢIEI DINTRE TENOLOGIILE DE PRODUCŢIE ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN FUNCŢIONAREA MECANISMULUI RENTABILITĂŢII FUNCIARE, VECTOR PRIM DE DINAMIZARE A ANSAMBLULUI DEZVOLTĂRII RURALE ROMÂNEŞTI

Dr. ing. GHEORGHE APETROAE, SIBIU

In perspectiva de strategie a Corpului Agronomic din România , sarcina sa majoră o constituie promovarea şi dezvoltarea unei agriculturi durabile, de dezvoltare tehnologică, fundamentată de studii şi cercetări agrotehnice, fitopedoclimatice şi zoonomice calitative şi cantitative complexe , de studii economice agrare şi social demografice spaţial rurale. Se vor putea proiecta şi implementa ,astfel, soluţiile tehnico-economice rentabile de dezvoltare durabilă a ruralului românesc, utilizând şi mizând, în primul rând, aspect marginalizat cu inconştienţă , în prezent, pe competenţa profesională a specialiştilor din diferitele domenii ale agriculturii şi, într-un mod cu totul special, pe aportul cercetării ştiinţifice fundamentale şi domeniale în structurile instituţionale ale A.S.A.S. şi ale universităţilor de profil agronomic.
Rezolvarea cerinţelor sociale naţionale şi europene impuse în prezent zonelor rurale româneşti, în condiţiile actuale, cad în sarcina organelor guvernamentale , instituţiilor descentralizate şi organizaţiilor profesionale din agricultură şi silvicultură , deopotrivă, prin realizarea politicilor agricole şi de dezvoltare rurală, prin promovarea şi urmărirea realizării obiectivelor tehnologice şi de management ecologic în ruralul românesc:
Soluţionarea acestor obiective strategice sunt reglementate, în principal, de legislaţia funciară, agricolă şi nu în ultimul rând de prevederile Legii nr. 350 din 6 iulie 2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismul. În art. 7 al acestei legi se prevede că ”scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale, stabilite sectorial la nivel naţional, regional ,judeţean şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.” Aceasta se traduce prin îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane, prin gestionarea responsabilă a resurselor naturale, protecţiei mediului şi a peisajului cultural, prin utilizarea raţională a teritoriului, conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale. În acest context , dezvoltarea rurală, o competenţă complexă cade, în mare măsură în sarcina Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi presupune , printre obiectivele dezvoltării durabile spaţiale, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a locuitorilor din rural, prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, utilizarea eficientă a terenurilor, asigurarea calităţii cadrului construit , amenajat şi plantat, pe unităţi teritoriale de referinţă, din toate localităţile rurale, cu protejarea acestor localităţi împotriva dezastrelor naturale, potrivit strategiei de dezvoltare teritorială , prin implementarea proiectelor strategice, vizând coeziunea teritorială, consolidarea şi dezvoltarea reţelei de legături interregionale . Aceasta presupune că în sarcina Ministerului Pădurilor şi Mediului, Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,altor ministere şi organisme centrale stau, deopotrivă, elaborarea studiilor de fundamentare a strategiilor, politicilor şi documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, a Planului de amenajare zonală şi de detaliu al teritoriului şi, tot odată, avizarea proiectelor de acte normative, aprobarea şi implementarea documentaţiilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism , întocmite de specialişti specializaţi în amenajarea teritoriului şi urbanism.
Corpul Agronomic din România poate considera, în contextul relevat mai sus, printre principalele obiective economico-tehnologice şi social-culturale ale dinamizării dezvoltării spaţiale complexe a ruralului românesc, următoarele măsuri şi acţiuni sectoriale:
1.Revitalizarea şi retehnologizarea sectoarelor agriculturii cu potenţial competitiv, organizarea unei agriculturi bazate pe exploataţii durabile, ecosistemice , de dimensiuni optime, care să urmărească prioritar sporirea productivităţii, eficienţei şi calităţii produselor agricole, asigurarea unor structuri de producţie vegetală şi zootehnică, comparabile cu cele din ţările U.E., cu cerinţele pieţei interne şi externe, capabile să asigure echilibrul economic intra şi extra sectorial şi de mediu. Se cere promovarea, în funcţie de zonarea producţiei agro-silvice ,de piaţa funciară şi de dinamica demogafică a ruralului, în următorii ani, exploataţii agricole private cu suprafeţe de cel puţin 15-20 ha teren agricol. De asemenea , se impune organizarea şi administrarea, prin aportul specialiştilor agricoli, de forme cooperatiste şi private de exploataţii mijlocii şi mari în condiţii de rentabilitate, vizând obţinerea produselor agricole ecologice în conceptul de integrare producţie- procesare- comercializare, de finanţare a investiţiilor agricole şi silvice rentabile, de modernizare a infrastructurii şi de aplicare a proiectelor de organizarea şi amenajarea teritoriului, de implementare a conceptului sociologic de dezvoltare rurală durabilă ;
2.În contextul relevat, se poate avea în vedere instituirea noii structuri de management în agricultură şi silvicultură, la nivel administrativ teritorial, şi anume managementul camerelor agricole şi silvice private, cu personalitate juridică pe grefa serviciilor profesionale agricole şi silvice din România . Acestea se structurează la nivelul fiecărei comune, oraş şi municipiu, cu scopul de a gestiona cu eficienţă fondul agricol şi silvic din teritoriul administrativ , de a asigura asistenţa tehnică pentru exploataţiile agricole şi silvice private, particulare familiale, producerea şi procurarea seminţelor şi materialului săditor pomicol şi silvic din categorii biologice genetic superioare, produse sau achiziţionate de la producători autorizaţi şi verificate de centrele de testare judeţene, procurarea de îngrăşăminte şi pesticide, deservirea exploataţiilor cu întreaga gamă de utilaje din parcul propriu sau din colaborări cu companii specializate sau cu mari exploataţii, redefinindu-se mecanizarea prin introducerea masivă în agricultură a tehnicilor de exploatare electronică a utilajelor agricole;
3.Realizarea programelor de reîmpădurire a terenurilor de pe care s-a exploatat masa lemnoasă, de igienă şi exploatare a fondului silvic la cel mai înalt randament. În competenţa camerelor agro-silvice private pot deveni prioritare şi activităţile de reconstrucţie ecologică a fitocenozelor forestiere, la nivel naţional, pe o suprafaţă de 1.200.000 de ha teren de diferite folosinţe şi destinaţii, situat pe pante excesive, pe soluri litice sau puternic erodate care nu pot avea o altă destinaţie rentabilă decât cea silvic-ecologică şi de reglaj hidric al scurgerilor de apă în bazinele hidrografice. Asemenea programe strategice pentru economia naţională, sub aspectul valorificării funciare superioare şi ocupării unor părţi semnificative din forţa de muncă se pot realiza cu asigurarea de fonduri de investiţii nerambursabile din programele U.E. şi din programele de investiţii de la bugetul naţional şi de la cele locale. În acelaşi timp, pentru regenerarea fondului forestier existent se impune înlocuirea, prin exploatare, a speciilor lemnoase regenerate vegetativ, slab crescătoare, cu specii plantate, sau din sămânţă, în structura de specii şi consistenţa în amenajamentul silvic impusă de factorii ecologici şi economici ai zonării forestiere;
4.Dotarea tehnică a agriculturii, în primul rând prin sprijinirea producătorilor agricoli în subvenţionarea cumpărării de tractoare şi maşini agricole, utilaje, echipamente, instalaţii şi aprovizionarea cu îngrăşăminte chimice, pesticide şi produse petroliere, cu plata în produse agricole strategice destinate procesării - industrializării, sau pentru export, pot constitui facilităţi cu scopul dezvoltării şi întăririi fermelor ecologice, corespunzător dimensionate, cu o exploatare rentabilă…
5.Reamenajarea spaţiilor agro-zootehnice de producţie , depozitare sau procesare, construite înainte de revoluţie, prin acordarea unor fonduri de investiţii nerambursdabile, în condiţiile utilizării acestor spaţii exclusiv pentru producţia agrozootehnică şi silvică, procesarea şi valorificarea agro-alimentară ,la niveluri tehnologice energetice intensive, în condiţii profitabile, concomitent cu dezvoltarea pieţelor interne a grupurilor şi organizaţiilor de producători agricoli.
6 Reamenajarea fondului pastoral al ţării prin îmbunătăţirea şi exploatarea raţională a pajiştilor naturale, în cadrul camerelor agro-silvice, constând în regenerarea floristică superioară a acestora, în refacerea adăposturilor şi alimentărilor cu apă , a drumurilor de acces în fonful pastoral şi reintroducerea păşunatului raţional, pe unităţi de exploatare;
7.Executarea unor studii de cadastru calitativ pe baza de studii geologice şi agro-pedo climatice pentru stabilirea claselor de calitate pentru parcelele agricole şi silvice, pe corpuri şi parcele cadastrale ,deci pe fiecare proprietar de terenuri agricole şi silvice din cadrul fiecărei unităţi administrativ- teritoriale. Acest studiu, necesar zonării producţiei sub aspectul pretabilităţii folosinţelor şi favorabilităţii terenurilor pentru diferitele culturi se va putea utiliza la stabilirea impozitului pe terenuri şi pentru acordarea subvenţiilor diferenţiate producătorilor agricoli, în funcţie de clasa de calitate a terenului deţinut .Aceste subvenţii vor fi mai mari la terenurile de calitate slabă şi mai depărtate de localitate, greu accesibile ,cu scopul de a compensa plusul de cheltuieli cu energia convenţională şi culturală necesar pentru obţinerea unor cantităţi de produse pe aceste terenuri, în comparaţie cu terenurile fertile, uşor accesibile,unde efortul energetic necesar pentru producerea aceleaşi cantităţi de produse este, evident, mai redus;
8.Asigurarea unor fonduri de investiţii nerambursabile prin programele U.E. şi naţionale pentru fermierii care înfiinţează plantaţii de vii nobile, pomi, arbuşti şi subarbuşti fructiferi - în moduli eficienţi, de 4 ha, solarii - în moduli de 0,5 ha şi sere încălzite cu combustibili convenţionali - în moduli de 0.10 ha;
9.Urmărirea de către specialiştii agricoli a stării de vegetaţie a culturilor şi întreprinderea de măsuri de întreţinere a culturilor, de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, în vederea reducerii la minim a pierderilor cantitative şi calitative de producţie , în cadrul camerelor agro-silvice prin servicii de consultanţă şi informare zonală în optimizarea tehnică şi reglarea cibernetică agrar-sistemică;
10.Repararea, repunerea în funcţiune şi dezvoltarea amenajărilor pentru desecări, irigaţii, combaterea eroziunii solului şi regularizărea cursurilor de apă pe bazine hidrografice, în vederea reducerii efectelor factorilor de risc natural asupra culturilor , obiectivelor industriale, turistice şi populaţiei, pentru valorificarea superioară şi conservarea fondului funciar al ţării;
11.Dezvoltarea în zonele rurale a unei ample reţele de comunicaţie, alimentare cu apă, canalizarea şi epurarea apelor menajere şi dejecţiilor. Amenajarea unor drumuri modernizate cu rol complex, de exploatare agricolă, forestieră, industrială turistică şi edilitară. Amenajarea pe râurile interioare de acumulări cu rol piscicol, hidroenergetic şi ecologic;
12.Sprijinirea crescătorilor de animale prin suportarea de la bugetul de stat a unei cote substanţiale din costul animalelor de producţie şi de reproducţie;
13. Realizarea unui program de asigurări pentru producţia vegetală şi zootehnică, care să acopere efectul factorilor de risc imanent din agricultură .Crearea unui sistem de protecţie a agricultorului, un sistem asigurator care să ofere despăgubiri pentru toate cazurile de calamitate naturală, care să-i creieze certitudinea producătorului că nu-şi va pierde sumele investite şi să-l încurajeze în reluarea producţiei;

14.Continuarea procesului de dezvoltare a sectorului privat prin promovarea unui program de investiţii specifice eficiente şi avantajoase pentru producătorii agricoli, sprijinirea organizării de exploataţii prin asociere, arendare, concesiuni şi prin cumpărarea de terenuri agricole şi silvice.
15.Promovarea unui program amplu de dezvoltare spaţială rurală în toate zonele judeţului, în cadrul unui concept de dezvoltare rurală privind integrarea economică şi socială a satului românesc (programe investiţionale naţionale şi din fonduri europene), de diversificare a ocupaţiilor rurale;
16.Dezvoltarea unei pieţe concurenţiale, reale şi stabile care să asigure venituri corespunzătoare producătorilor agricoli, inclusiv prin politici fiscale direcţionate prioritar pe produsele stategice: grâu, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, soia, lapte de vacă, carne de pasăre, carne de porc şi pe menţinerea unui echilibru de piaţă al preţurilor.
17.Crearea unui sistem de creditare avantajoas producătorului agricol prin amendarea legislaţiei;
18.Asigurarea pensiilor pentru toţi producătorii agricoli, calculate în funcţie de suprafeţele de teren agricol şi silvic exploatate direct şi de venitul realizat din exploatarea acestora , durata, în ani, pe baza evidenţelor din registrele agricole şi scutirea de impozit pentru terenurile agricole extravilane din clasele de calitate IV şi V;
19.Asigurarea unei indemnizaţii sociale stimulative, de la stat, pentru ţăranii care depăşesc vârsta de 56 de ani , până la pensie, majorată pe măsura creşterii în vârstă a producătorului agricol, pe ha agricol şi silvic în proprietate , pentru a compensa lipsa necesarului de efort , în scădere de la această vărstă, faţă de efortul fizic necesar obţinerii de venit în cultura plantelor şi în creşterea animalelor
20. Redefinirea rolului specialistului agricol în asigurarea transferului permanent de tehnologie de la cercetarea agricolă în exploataţiile agricole, coordonarea programelor agricole şi respectarea legislaţiei în domeniul agriculturii; În context, Corpul Agronomic din România va pune accent pe pregătirea profesional- informaţională , organizarea activităţilor private de consultanţă şi a cursurilor manageriale, sprijinirea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în agricultură, organizarea unor centre de studii şi pregătire, perfecţionare şi documentare profesională;
21. Corpul Agronomic din România va veghea ca ocuparea prin concurs a unor posturi de execuţie şi manageriale teritoriale să se realizeze numai pe criterii de competenţă, iar cei promovaţi pe post să se bucure de stabilitate, fără a putea fi îndepărtaţi pe criterii politice , religioase sau de sex din funcţiile ocupate şi va impune reconsiderarea condiţiei profesionale şi sociale a specialiştilor din agricultură, silvicultură, cadastru agricol şi îmbunătăţiri funciare, în vederea unei gestionări competente a unei agriculturi şi silviculturi moderne ,cu valenţe europene, de mare randament.
Se relevă, în contextul semnalat mai sus, faptul că specialiştii agricoli , silvici şi hidrotehnicieni, cândva coordonatorii şi principalii specialişti în organizarea, amenajarea şi sistematizarea teritorială, astăzi nici nu sunt nominalizaţi în H .G. nr. 26 din 26 .09. 2006, la art. 4 lit. e) printre specialiştii care se pot autoriza şi elabora planuri zonale, de detaliu şi documentaţii tehnice în domeniul amenajării teritoriului. Se dovedeşte prin aceasta, lipsa din domeniul amenajării teritoriului a principalilor specialişti, cei din economia agricolă şi silvică rurală, primii cunoscători de specialitate ai sectoarelor prioritare ale dezvoltării economice rurale şi acest aspect constituie un obstacol evident în dinamizarea implementării măsurilor de dezvoltare durabilă a spaţiului rural românesc. Considerăm acest aspect constituie o importantă lacună normativă, care trebuie urgent revăzută şi reglementată, iar lipsa aportului fundamental al inginerilor agricoli şi silvici în activitatea de amenajarea teritoriului , se relevă, evident, ca un handicap accentuat în realizarea fundamentată a programelor de dezvoltare rurală a României. Desigur, şi acest aspect care se cere reglementat, se poate constitui ca un obiectiv profesional al Corpului Agronomic din România.

BIBLIOGRAFIE:
- Legea nr. 350/ 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, M.O.R.,Partea I;
- ORDIN Nr. 538 din 1 octombrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea persoanelor fizice şi juridice care pot să realizeze şi să verifice lucrări de specialitate în domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei pe teritoriul României
- Regulamentul A.N.C.P.I. de aplicare a Ordinului M.A.I. –ANCPI nr. 634/2006;
- Ing. Caius Didulescu, Sistemele informatice cadastrale în ţările din Europa de Vest, Revista de Geodezie, Cartografie şi Cadastru, anul 2000, nr. 1-2 şi anul 2001, nr. 1-2;
- Dr. Ion Gr. Sion, Regimul juridic al terenurilor aflate sub ape,al terenurilor intravilane şi cadastrele de specialitate, Revista de Geodezie, Cartografie şi Cadastru, anul 2000,nr. 1-2 şi anul 2001, nr. 1-2;
- Radu Crişan , Soluţii moderne de informatizare a activităţilor în cadrul Administraşiei Publice, Revista de Geodezie, Cartografie şi Cadastru, anul 2000, nr. 1-2 şi anul 2001,nr.1-2;
- Dr. ing. Gheorghe Apetroae, Cadastrul calitativ şi organizarea teritoriului, Agricultura României, anul 2004;
- Prof.univ.dr.ing. Ion Bold, dr.ing. Gheorghe Predilă, Organizarea Teritoriului agricol, Editura ANCA, anul 2003;

Articole ştiinţifice,Studiul social şi zoonomic al unei zone... ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu

STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL UN0R ZONE DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI CERCETATE DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu


1. Istoricul aşezărilor


Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte anumite animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.

Tipologia aşezărilor

În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.



2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale


Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.













































3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare


a. Studiul resurselor funciare


i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999


Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.






















Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.

Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0


Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.

Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03








Structura resurselor de pajişti naturale pe comune

ii. Creşterea animalelor

Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999

Tabelul 3.4

Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628


Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.











Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte

Tabelul 5.4
Specia

Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647


Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999













Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999


Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.



iii. Pomicultura


Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.

Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.

Tabelul 6.4

Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -



b. Studiul demografic


Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.








Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4

Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat

Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.

Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461







Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4

Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099




Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4

Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
























Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4

0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25















Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:


Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4

Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9













Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4

Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640


Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu


1. Istoricul aşezărilor


Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.

Tipologia aşezărilor

În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.



2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale


Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.













































3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare


a. Studiul resurselor funciare


i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999


Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.






















Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.

Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0


Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.

Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03








Structura resurselor de pajişti naturale pe comune

ii. Creşterea animalelor

Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999

Tabelul 3.4

Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628


Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.











Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte

Tabelul 5.4
Specia

Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647


Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999













Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999


Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.



iii. Pomicultura


Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.

Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.

Tabelul 6.4

Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -



b. Studiul demografic


Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.








Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4

Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat

Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.

Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461







Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4

Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099




Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4

Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
























Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4

0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25















Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:


Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4

Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9













Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4

Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640


Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu


1. Istoricul aşezărilor


Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.

Tipologia aşezărilor

În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.



2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale


Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.













































3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare


a. Studiul resurselor funciare


i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999


Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.






















Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.

Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0


Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.

Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03








Structura resurselor de pajişti naturale pe comune

ii. Creşterea animalelor

Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999

Tabelul 3.4

Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628


Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.











Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte

Tabelul 5.4
Specia

Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647


Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999













Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999


Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.



iii. Pomicultura


Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.

Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.

Tabelul 6.4

Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -



b. Studiul demografic


Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.








Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4

Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat

Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.

Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461







Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4

Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099




Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4

Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
























Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4

0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25















Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:


Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4

Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9













Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4

Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640


Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.