sâmbătă, 9 aprilie 2011

studii topologice, dr. ing. gheorghe apetroae sibiu

Corpul Agronomic Sibiu-revistă cu  apariţie trimestrială- Nr. 5 -1 ianuarie-31 martie 2011

                           Satul şi colibele din Mărginimea Sibiului
        Dezvoltarea economiei agrare şi pastorale,  a meşteşugurilor şi comerţului constituie caracteristica principală  a organizării istorice a vieţii în aşezările din zonele pericarpatice ale Munţilor Cibin. Aceste aşezări au avut o lungă perioadă ca centru de gravitaţie Cetatea dacică de la Tilişca . Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de acestă cetate, sunt dispuse, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin, iar satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km şi se ţin în lanţ. Este cazul grupului format din satele Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).1. Istoricul aşezărilor      Datorită amplasării aşezărilor lor la poalele Munţilor Cibin  şi dispunând de suprafeţe mari de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele, Orlat şi într-o oarecare măsură cei ai Săcelului  s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, iar cauzele principale care au determinat amploarea  acestui păstorit în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
     Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv şi, mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului.
       Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura mosteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu  variaţii în areal, este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi , care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană).  Aici Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.), acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până la venirea dinspre  Orient, în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 de ani.
      Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia, va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit aici au loc  schimbări importante : omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare, ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
      Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.), care se prelungeşte şi în prezent.
Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Daci
i şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13) şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii,
aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Cetatea de la Tilişca).
      Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
      Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii  650  î.H.  Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la anul 1050   î.H., legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
     Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143).
Corpul Agronomic Sibiu -revistă cu  apariţie trimestrială Nr. 5 –1 ianuarie-31 martie  2011

       Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu, alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
      Îndeletnicirile casnice
sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
      Prezenţa materialelor ceramice,materialului monetar şi pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal.În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
        Construcţiile, cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
        Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
       Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
       Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
         Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele Galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului(Apoldu, Miercurea etc.), (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
          Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin sunt satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele,care şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi.
     În dezvoltarea istorică a zonei printr-o reţea de comunicaţie , pe trasee uşor  accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul care defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului  şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează în coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul unei îndelungate istorii.
        Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale, pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite şi care, în graiul locurilor, se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia.   Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, colibele, reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
       Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi  sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure, fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul, cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi legate organic : satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
                                                                                                                                              Ing. dr. Gheorghe Apetroae – Sibiu
                                                                                                 şef  redacţie revistă