Articole de presă: "RUINAREA PRODUCĂTORULUI AGRICOL ROMÂN, O ACŢIUNE VOITĂ SAU O CRASĂ INCOMPETENŢĂ ...?" , GHEORGHE APETROAE SIBIU

RUINAREA PRODUCĂTORULUI AGRICOL ROMÂN, O ACŢIUNE VOITĂ SAU O CRASĂ INCOMPETENŢĂ DE GESTIUNE AGRARĂ ? Articol apărut în revista “ Agricultura României”, anul X, nr.21 (437),1999, director Alexandru Brad, de Gheorghe Apetroae Sibiu, publicist, expert, vicepreşedinte al Societăţii Inginerilor Agronomi din România .

Evaluând situaţia din agricultură, se poate afirma , fără echivoc, că, din nefericire, reforma agrară postdecembristă, la început o speranţă a belşugului şi bunăstării sociale, nu s-a manifestat decât ca un război nefast împotriva naţiunii, dus în planul economic-agrar rural şi cu efective negative majore în planul social naţional. Primele ţinte vizate şi atinse au fost specialiştii, reuşindu-se ruperea lor de obiectul muncii pentru care s-au format în sistemul universitar ingineresc agricol, pământul. A urmat apoi atingerea brutală şi distrugerea fără milă, din temelii, a multor din sectoarele gospodăreşti şi complexele agro-zootehnice şi agro-industriale ale fostelor cooperative , din unităţile intercooperatiste şi de stat. Acestea, privatizate printr-un simulacru de licitaţii, majoritatea lor cu mult sub valoarea capitalului investit, altele , rămase lipsite de terenul agricol necesar pentru o bază minimă de producţie, au devenit acele potenţiale agrare imense parţial exploatate ,iar unele total nefuncţionale. Multe din aceste investiţii agricole au fost distruse de ticăloşi şi inconştienţi sau jefuite de hoţi, sub acoperire, prin graţia aşa-zisului act revoluţionar sau au fost licitate şi vândute pe nimic mafioţilor politici şi agreaţilor acestora, altele au rămas nelicitate şi acum se prezintă părăginite, căpătând înfăţişarea sinistră a unor vestigii de epocă comunistă!
A urmat o altă privatizare,în subevaluare, cea a utilajelor agricole din fostele secţii de mecanizare, prin acelaşi simulacru de licitaţii, iar cele nelicitate,au ajuns nişte mormane de fier ruginit aşteptate numai de combinatele siderurgice, în paralel cu disponibilizarea mecanizatorilor profesionişti.
Efectul nu a fost altul decât cel al diminuării drastice a volumelor de lucrări mecanice de care beneficiase până atunci agricultura. Legea nouă a fondului funciar, concepută numai de diletanţi şi oportunişti, prin aplicarea ei aleatorie, a generat regresul naţional în exploatarea rentabilă a terenului agricol şi a creat marea bază a unei agriculturi excesiv parcelate, atomizate, netehnologice şi nerentabile, bucuria ţăranului neavizat de a se fi ştiut proptit în ţăruşul brazdei sale. Dar când să-şi fi arătat ţăranul de peste noapte ce poate el, tot legislativul şi guvernul, care i-au restituit pământul, i-a retras sprijinul financiar, unanim acordat acestuia în statele agricole dezvoltate, oferindu-i în locul facilităţilor pentru reeditarea producţiei şi dotarea noilor exploataţii agricole cu utilajele necesare, o practică a dobânzilor bancare nesimţite, în goana de plusare a capitalului bancar pe seama unei economii fără bază reală. Acest fapt, al dobânzilor exagerate pe creditarea produţiei, a condus la blocarea proceselor de producţie , atât la exploataţiile private cât şi la societăţile agricole cu capital majoritar de stat, a condus la falimentarea economiei agricole.
Exploataţiile agricole care au avut curajul să solicite , totuşi, şi în aceste condiţii , credite , n-au făcut altceva decât , prin rambursarea creditelor şi dobânzilor exagerate, să-şi dubleze implicit preţurile de cost la produse , cheltuieli neacoperite prin efectul valorificării producţiei realizate, şi aşa au ajuns majoritatea exploataţiilor debitoare, insolvabile şi falimentare . Se înţelege, dar, “ajutorul” acordat componentei funciar-agrare excesiv parcelare , în războiul economic agrar de către componenta financiar-bancară, care nu a fost altul decât alungarea ţăranului de pe câmpul pe care visase să-l înflorească şi să-l rodească . Cei care au mai rămas pe câmpul agriculturii excesiv parcelare, în locul tehnologiilor moderne de producţie intensive şi superintensive, cu reducerea masivă a consumurilor energetice, inclusiv de forţă umană pe produse, caracteristică a statelor agricole dezvoltate, practică acum masiv , aşa cum se întâmplă după un război , o exploatare arhaică a pământului , cu sapa , cu calul şi plugul de lemn, ori , neavând minimum de mijloace de producţie necesare( utilaje şi fonduri financiare de producţie),acum procedează neputiincios la abandonarea lui.
Dar loviturile cele mai puternice au fost resimţite în economia agricolă a statului român prin degradarea şi devalorizarea investiţiilor de infiinţare de plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi, de vii, hamei, sere,solarii…, în majoritatea lor , prezentându-se acum sălbăticite, iar unele ,fiind , pur şi simplu, pârjolite de mâini criminale, în timp ce pajiştile naturale şi cultivate ,cândva baza de furajare pentru bovine şi ovine cu efectul conversiei în carne şi lapte, au ajuns excesiv degradate şi împădurite, cu construcţiile pastorale distruse complet ori jefuite şi abandonate.
Ca un specialist în domeniu, care a abordat în cariera profesională variile segmente tehnice ale agriculturii, am înţeles, încă din momentul apariţiei în proiect a Legii fondului funciar, în anul 1990, deci cu un an înainte de promulgarea acestei legi, efectele nocive ale acesteia , şi nu întâmplător am intervenit în scris la parlament şi guvern, fără răspuns şi m-am exprimat imperativ în articolul publicat de ziarul “ Radical”, din 22 ianuarie 1990, intitulat “ Un răspuns domnului senator Mircea Curelea”, că reconstituirea dreptului de proprietate funciară constituie un act politic reparatoriu, dar că exploatarea fondului funciar agricol al ţării nu poate fi rentabilă decât pe suprafeţe mari, eventual în forme asociative, relevând textual: “ necesitatea formelor de asociere a ţăranilor pentru a lucra pământul din extravilan în sistem mecanizat, sistem care le-ar permite să utilizeze verigile tehnologice cu bază mecanizată pentru majoritatea lucrărilor, în condiţiile de asolament şi de rotaţie raţională a culturilor, conform practicilor agrotehnice la nivel mondial, a le uşura munca şi obţine producţii superioare”. Iar, cât priveşte soarta amenajărilor funciare( irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului, organizarea şi sistematizarea teritoriului agricol…), a complexelor şi holdingurilor agro-industriale, tot în anul 1990 şi tot în acelaşi articol , am semnalat, fără a fi auzit:” Se impune protecţia tuturor investiţiilor funciare, inclusiv a construcţiilor din fermele şi complexele zootehnice. Acestea constituie valori investite din sudoarea poporului, mai mult, trebuie apărate pri lege şi valorificate superior! Numai ţinând cont de protecţia acestor lucrări să fie reconstituit dreptul de proprietate”. Dar strigătul meu de atunci , de alarmă pentru naţiune, ajuns în scris şi la Parlament şi la Guvern, nu s-a vrut a fi auzit şi, iată urmările!
Pentru că, evaluând acum, după cei npuă ani de război economic agrar, purtat împotriva propriei noastre agriculturi, rezultatul implementării reformei potrivit normelor legislative şi deciziilor politice diletante din praxisul agricol al perioadei, nu se poate constata decât, cu cel mai mare regret, că obiectivele tehnico-economice agrare şi sociale ale ruralului, în contextul reformelor, prin politicile funciare, financiar- bancare, manageriale şi de marketing în agricultură, nu au fost nici pe departe soluţionate. Mai mult, exploziile repetate ale preţurilor la carburanţi , fertilizanţi, pesticide, seminţe şi furaje, ale tarifelor de plată pentru lucrările agricole mecanizate exagerate şi a preţurilor de vânzare a tractoarelor şi maşinilor agricole,sporite, toate acestea au condus la restrângerea drastică a activităţilor din producţia vegetală şi zootehnică, respectiv la abandonarea unor suprafeţe imense de terenuri arabile fertile, a multor plantaţii de vie şi de pomi moderne şi productive, acum adevărate vestigii ale agriculturii intesive şi productive, distruse şi părăginite, au condus la împădurirea,degradarea şi exploatarea neraţională a pajiştilor permanente, cu efectul decimării efectivelor de bovine şi ovine, atât la proprietăţile funciare private, cât şi la cele din patrimoniul societăţilor agricole, fostele I.A.S..
Iată, dar, că, după atâţi ani de reformă, în locul acelor mult aşteptate exploataţii agricole rentabile şi înfloritoare , care să justifice noile strategii şi politici de dezvoltare structurală durabilă a ruralului românesc şi lansate spre a eradica ultimile structuri economice de tip cocialist, prin intervenţiile diletante, greşit calculate, nu s-a reuşit decât fragmentarea excesivă a exploataţiilor de teren, abandonarea lor şi, în acelaşi timp, şi a construcţiilor agrozootehnice şi amenajărilor funciare.
Mai mult, lipsa unor reglementări legislative care să stabilească clar criteriile de privatizare a societăţilor comerciale agricole (fostele întreprinderi agricole de stat), acum , în plin proces de desfâşurare, privează centrele de producţie agro-zootehnică ale acestor societâţi, la fel ca şi pe cele din fostele cooperative şi unităţi intercooperatiste, de asigurarea terenului pentru baza de producţie a acestor deosebit de importante obiective agricole naţionale,le privează de o privatizare , aşa cum ar fi normal, în moduli funcţionali, la capacitatea integrală de producţie.
Războiul economic agrar naţional continuă cu intensitate, pentru distrugerea şi fostelor I.A.S.. La început, prin retragerea sprijinului financiar , prin exagerarea dobânzilor la creditele de producţie şi de investiţii şi, acum, prin împărţirea pământului la foştii proprietari până la talpa grajdurilor şi a celorlalte obiective agricole. Pentru exploatarea lor raţională, în condiţiile de privatizare cu destinaţie agro-zootehnică, ar fi avut nevoie vitală de terenurile agricole adiacente.
Dar, deşertul legislativ funciar şi financiar-bancar existent în domeniul agrar nu permite dezvoltarea de structuri agrare şi de exploataţii agricole private, cu un proprietar sau chiar asociative, capabile de o creştere economică a producţiei, de reechilibrare economică-socială a ruralului şi care să poată soluţiona în cel mai scurt timp starea de criză , de subproducţie şi de subdezvoltare din agricultură.
Să credem, aşadar, că, până la urmă, clasa politică se va restructura în aşa fel încât să conştientizeze că mai presus de algoritmul politic, interesele de grup şi personale ori de partid, stau interesele naţiunii, soarta pământului, cel mai sigur şi mai de preţ bun naţional,stă soarta ţăranilor şi a întregului popor. Până atunci, până nu văd o serioasă abordare a ei, nu-mi pot explica ce se îăntâmplă cu agricultura ţării!?! De aceea, cu mult amar mă întreb: este o acţiune de eludare voită, antinaţională a agriculturii, a societăţii rurale şi, implicit, a întregii societăţi româneşti sau suferim de crasa incompetenţă a celor care o gestionază ?!?!
Ing.dr.expert Gheorghe Apetroae, vicepreşedinte al Societăţii Inginerilor Agronomi din România(S.I.A.R.)