Literatura " El, Eminescu ", Omagiu, Gheorghe Apetroae Sibiu

 El, Eminescu

Din grădinile de aur

 a cules ai lunii crini

să-i păstreze-n templul fiinţei

— candelabre de rubin

arc de cer, din El, cu-vântul

 celei mai pure lumini...

Fruntea, boltă peste veacuri,

o înclină visător

să-şi revadă-n codri lacul,

 strălucirea în izvor...

Pe azure văi de cuget,

 cu ochi negri, lini, coboară

El, luceafăr al iubirii,

printre nuferi să răsară...

Când pe harfele de unde

 stele cad şi se aprind

orgi selenice pe lucii,

valuri risipite-n grind,

El, ecouri între clipe,

le ascultă-n infinit...

Cu luna se plimbă-n trestii,

 iar din cornul ei de-argint

îşi desfată nemurirea,

dă luminii dor şi gând ...

Teii încărcaţi de floare 

 ning miresme de amor...

El luceşte-n rostul vieţii

 spre trecut şi viitor...

He, Eminescu

From the golden gardens

up he picked the lilies

 of the moon

to guard them

in his being’s temple –

ruby chandeliers

archwayed blue,

within Himself,

the light of the purest light...

His brow, a dome over

 the ages,

musingly inclines

to behold again his lake

in the woods,

 the brightness

in the spring...

on blue valleys of thought he

descends

with his dark, calm eyes

This evening star of love,

among water lilies

shall he rise.

when on harps

of rippling waves

stars are falling

 and start playing

selenary organs

 on glittery waters,

waves scattered

on the store

He, the echo between moments,

infinitely senses them.

Along with the moonlight

 he sweeps

the rushes, and its silvery horn

his immortality delights

 and gives

melancholy

 and thought to light.

the lime trees in full blossom

 spread

the scents of love,

towards past and future gleaming,

full of meaning.

literatura, împreună cu hamlet, gheorghe apetroae sibiu

ELEGII  ÎN  IMAGINI

 III . ÎMPREUNĂ CU HAMLET

Se iubesc şi acum  columbii

la  Suseni ,cristici şi mai liberi,

din  turla  cerului  pogorâţi

peste cunoaştere,hrămuind,

în duh , angelici în instinct…

şi tot aici se dau în spectacol,

femeile cuprinse de plăceri,

dornice de iubiri enigmatice

stinse în  făţarnice  mântuiri

prin pocăinţă, de prihăniri,

după aceleaşi  lungi postiri !..

 În  neodihna slujbelor  pure ,

Tu, lui Schopenhauer, obosit,

îi cânţi , la festinul  „onton”

cu harpa  unei voinţe cereşti,

iar lui  Shakespeare, un gelos,

păzind  împreună cu Hamlet

pe Ofelia, cum  pe Euridice,

şarpele, sortind-o să  piară

în veşnicie să nu-i  dispară,

îi cântă orfic „ Fur Elise,” Beethoven…

Dincolo de ceruri , şi-o poartă

lumină pe umeri, istovit, Orfeu…

o pierde , în risipire, nisip

pelagic,  o  scoică -ntre îngeri…

sfânta-i avere nupţială, trezită

stana de piatră , Luna  pe cer…

pe braţe, trecând-o, iubind-o-

ca un cântec  de mărturisiri,

neştiind de unde vine, Hamlet

şi el vine, împreună cu sufletul ei,

fire pură pierdută, în păcătuiri-

vântul,în el, vuind în talazuri,

până  dincolo de  Acheron…

literatura, potriviri, gheorghe apetroae sibiu

IV.   SONATA  AŞTRILOR

6.III.  POTRIVIRI ,

Din TOTUL , cercul de simţire 

l- arunci în mijlocul  vâltorii-

 prea-femininul  în  „metesis”…

Pe cercul vid , cadenţa  ţii

cu  paşi  magnetici  printre astre-

 sălbatic ritm de vieţi stelare…

…

E cerul în măcel, învins

de tine, fulger între gene:

calzi irişi, de sub crise pleoape…

să îi  admiri cercul  albastru ,

alb voal …  cuvântul i-l întinzi

…si-ţi  graviteză-n   jur  eternul!….

Tu,  strălucindu - i  regăsirea

 pe cercul  vrerii, în descântec,

o Tot  hrăneşti cu  nemurirea …

Ca s-o atragi , îi pregăteşti

pe căi lactee de-ntâlnire,

un cer  de maci şi Luna plină :

- Hai! lasă-ţi urma ,Ei, o  rană

pe buzele-ţi etern frământ:

atingeri de al său cu-vânt,

adânci nelinişti să-ţi  sporească

în jumătatea- ţi  cer, zidind

şi vindecarea  ta , prin cântec…:

literatura, despre trecere, gheorghe apetroae sibiu

III.  ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

5. III.    DESPRE  TRECERE

Între albastrul şi  smaraldul mării,

dusă de valuri, îi cânta Lui,

Sirena, ademenindu-l,

a o urma,fără a-l umili, spre templul

 înalt al înspumatelor  valuri:

apele mării tulburate

de  tăcerea lui…

şi nu-i  scotea  firii lui misterul,

ea, bolta  trecătoare

prin intergalacticul tunel:

străpuns de furtuni astrale

prin  fruntea infinitului…

cu privirile-i sfinte de încredere

de  sub înalte, înzăpezite arcade,

 în risipiri, ea presără  cu-vinte

slobode  gânduri , alese umbre

purtate de  imensele-I gene

căzute de sub pleoape bătrâne

pe genele răsăritului ,

înrourând carnalic siderala  trecere,

absenţi, mai aproape…

În Ea, cerul îşi plimba  în desmăţ

 norii de corindon şi travertin,

stropind cu  imensul turcoaz  ochii  Ei 

albaştri de cuvinte,

o  flacără , o lumină undeva

în imensul simţirilor  se mistuie

în expiraţie şi risipă de întreg….

Înţelegeau şi asta…Cu cât, ocolind

nemărginirea,mai adâncă

 uitarea  albastră  creştea, înverzindu-i,

mai singuri,împreună…

Se extindea trecutul, prezentul

şi nemurirea  unui singur glas

în tremurul  Lor, când  Ea,

fără Ea, era  Euridice, era şi  Orfeu,

iar Lui , cu un duh răscolitor

de armonii în cuvinte, îi cânta Treimea…

timpul  nu  le   ajungea –

poetic   for    ever…în  Totul,

Ei , rămânând  ,  unul -  altuia, 

adânci,  întregi  şi liberi

în viscoliri,în simţiri ,în mângâieri, între îngeri…

literatura, amor aluv, gheorghe apetroae sibiu

GHEORGHE  APETROAE -   ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

AMOR  ALUV

De ne-nceput, dezlegi mistere,

prin crini, o viaţă-n lacrimi curgi,

smulgi florii albe  alchimia

cu mâna pe clavir şi-o mângâi,

cerşind  sinei  nemărginirea!...

De prevestiri, un scos din fire,

te  plimbi pe-alei , în şerpuiri

şi-i  dăruieşti irişi, cu-vinte

la ne-nceput, balsam de crini,

eşti paznic vieţii  dure, înger…

Te dăruieşti, simţ şi-n  culori

de astre: un buchet  de  roze-

un cer  citrin , de trandafiri-

carnalic nimb pe  fruntea  ninsă -

eşti  muzei , restul  în  destin …

Crezi în  regină-ţi şi- o-ntreţii

cântându-i sonul despărţirii…

revii  în zbor  din adâncime ,

te-ngâni  cu valuri  inegale,

eşti plin de rost  şi-mpătimiri…

Legile-ţi faci, le  treci prin  tine:

trecut , prezent  şi ne-nceput…

te porţi hedonic, iar prinţesei,

să o distrezi, cânţi de nebun,

i –oferi  plăcerile –mprejur…

Orfeu  al razei, zbori în cântec

cu harul  ce i-l sorbi  luminii…

Eşti tu, cum ea, vânt de-nflorire 

şi-un  duh  de umbre-n  răscoliri -

amor  aluv , în  hăul  porfiriu…

literatura, dorinţă, gheorghe apetroae sibiu, zboruri în abis

DORINŢĂ

Atât ţi-ai dorit, Casandră,

din seducătorul tău Fiind:

- Jumătatea citrină şi andaluză-

lumină  siderală- femeie

cu chip de clepsidră-,

curgând  veneric prisos,

rostogolit pe pleoapele clipei,

pe vrerea –ţi , travee de infinit…

-Profetic, cerul  îţi şiruie

din al toamnei granat potir,

ne-începutul ciobit, pe irişii lui…

- Să-ţi cauţi din oricând ,oricât

tot altul, bărbatul, Fiindul,

de vrerea  lui- vrerile tale

purtat în buiecii şi chinuit…

-Muritorului, despre iubire

să-i vorbeşti cu  cu-vântul,

despre bucuria revederii

cerului gri, în mult seninul

ce din copilărie  l-a  robit…

- Să-i zâmbeşti , jumătăţii

odrăslite din jumătatea lui,

freamătând nesfiit, în surâs,

prin făptura primăverilor tale…

-Vântul întors încălzeşte

cu-vântul rece al trecerii

celui ce calcă apăsat treptele

locului din gândul tău, singur…

Îşi coboară trecutul la sufletul

zăpezilor tale aduse din  munţi

pe un pelagic  răcoros

nisip , al mulţimilor  în cânt

cu glas de rece regală lumină …

Ofelie, îi eşti, şi-i pluteşti văl

albastru pe râul din Munţii Venerei…

Însăşi, stelele, flebeţe aprinse

clocotesc frenetic de iubirea  lui …

-Casandră înţeleaptă, tu,

din inima-ţi, fioru-i sincer,

în bătătura timpului  scurs

îi  înfloreşti lui, din jumătăţi,

albi  lilieci pe ultimul drum…

crinii  zărilor tale albastre,în rest…

Din arcadele tidvei ce i-ai descoperit-o,

pe poldul părăsit în noul grind,

a răsărit şi inflorit, cerului tău,

Ne-începutul, profet al altui Fiind….

studii topologice, dr. ing. gheorghe apetroae sibiu

Corpul Agronomic Sibiu-revistă cu  apariţie trimestrială- Nr. 5 -1 ianuarie-31 martie 2011

                           Satul şi colibele din Mărginimea Sibiului

        Dezvoltarea economiei agrare şi pastorale,  a meşteşugurilor şi comerţului constituie caracteristica principală  a organizării istorice a vieţii în aşezările din zonele pericarpatice ale Munţilor Cibin. Aceste aşezări au avut o lungă perioadă ca centru de gravitaţie Cetatea dacică de la Tilişca . Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de acestă cetate, sunt dispuse, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin, iar satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km şi se ţin în lanţ. Este cazul grupului format din satele Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).1. Istoricul aşezărilor      Datorită amplasării aşezărilor lor la poalele Munţilor Cibin  şi dispunând de suprafeţe mari de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele, Orlat şi într-o oarecare măsură cei ai Săcelului  s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, iar cauzele principale care au determinat amploarea  acestui păstorit în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
     Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv şi, mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului.

       Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura mosteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu  variaţii în areal, este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi , care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană).  Aici Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.), acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până la venirea dinspre  Orient, în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 de ani.
      Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia, va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit aici au loc  schimbări importante : omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare, ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
      Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.), care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13) şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Cetatea de la Tilişca).
      Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
      Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii  650  î.H.  Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la anul 1050   î.H., legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
     Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143).

Corpul Agronomic Sibiu -revistă cu  apariţie trimestrială Nr. 5 –1 ianuarie-31 martie  2011

       Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu, alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
      Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
      Prezenţa materialelor ceramice,materialului monetar şi pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal.În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
        Construcţiile, cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
        Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
       Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
       Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
         Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele Galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului(Apoldu, Miercurea etc.), (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
          Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin sunt satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele,care şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi.

     În dezvoltarea istorică a zonei printr-o reţea de comunicaţie , pe trasee uşor  accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul care defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului  şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează în coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul unei îndelungate istorii.
        Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale, pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite şi care, în graiul locurilor, se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia.   Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, colibele, reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
       Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi  sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure, fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul, cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi legate organic : satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.                                                                                                                                              Ing. dr. Gheorghe Apetroae – Sibiu

                                                                                                 şef  redacţie revistă