El, Eminescu
Din grădinile de aur
a cules ai lunii crini
să-i păstreze-n templul fiinţei
— candelabre de rubin
arc de cer, din El, cu-vântul
celei mai pure lumini...
Fruntea, boltă peste veacuri,
o înclină visător
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor...
Pe azure văi de cuget,
cu ochi negri, lini, coboară
El, luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară...
Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipite-n grind,
El, ecouri între clipe,
le ascultă-n infinit...
Cu luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de-argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând ...
Teii încărcaţi de floare
ning miresme de amor...
El luceşte-n rostul vieţii
spre trecut şi viitor...
He, Eminescu
From the golden gardens
up he picked the lilies
of the moon
to guard them
in his being’s temple –
ruby chandeliers
archwayed blue,
within Himself,
the light of the purest light...
His brow, a dome over
the ages,
musingly inclines
to behold again his lake
in the woods,
the brightness
in the spring...
on blue valleys of thought he
descends
with his dark, calm eyes
This evening star of love,
among water lilies
shall he rise.
when on harps
of rippling waves
stars are falling
and start playing
selenary organs
on glittery waters,
waves scattered
on the store
He, the echo between moments,
infinitely senses them.
Along with the moonlight
he sweeps
the rushes, and its silvery horn
his immortality delights
and gives
melancholy
and thought to light.
the lime trees in full blossom
spread
the scents of love,
towards past and future gleaming,
full of meaning.