STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL UN0R ZONE DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI CERCETATE DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte anumite animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte anumite animale, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
STUDIUL SOCIAL ŞI ZOONOMIC AL ZONEI DIN MUNŢII CINDREL ŞI DEPRESIUNEA SĂLIŞTEI, CERCETATĂ DIN PUNCT DE VEDERE FLORISTIC ; Ing. dr. Gheorghe Apetroae Sibiu
1. Istoricul aşezărilor
Datorită amplasării lor la poalele Munţilor Cibin, exceptând Săcelul, şi dispunând de suprafeţele de pajişti naturale, locuitorii satelor Tilişca, Galeş, Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele şi Orlat şi într-o oarecare măsură Săcel, localităţi cuprinse în arealul de cercetare geobotanică şi economică s-au numit tradiţional “mărgineni sau sibieni”. Dincolo de aspectul că în această zonă au existat condiţii fizico-geografice favorabile păstoritului, cauzele principale care au determinat amploarea păstoritului în “Mărginimea Sibiului” sunt, după Paul Burcea, de natură fizico-geografică şi social-economică.
Păstoritul este, ca ocupaţie, în “Mărginimea Sibiului”, ancestrală, o îndeletnicire care îşi are începutul în evul primitiv, şi mai exact de la începutul Holocenului. Unele descoperiri efectuate în spaţiile apropiate (Ricoteciu şi Triguri, Ocna Sibiului) pot semnala prezenţa de populaţii şi îndeletnicirile acestora în întregul areal legat de perioadele glaciare ale pleistocenului. Glaciaţiile de tipul Riss (Saale)/Würm (Vistula), bine reprezentate în acest areal, atestă existenţa în această perioadă a culturii de aşchiere. Către sfârşitul interglaciaţiunii Riss (Saale)/Würm (Vistula) apare cultura musteriană, care combină culturile anterioare şi se caracterizează prin varietatea uneltelor. Cultura mosteriană folosită de Homo neardertalensis, cu multe variaţii în areal este rezultatul unor ample migraţii de populaţii. La sfârşitul acestei culturi care corespunde primei părţi a würmianului (ultima glaciaţie) adică în perioada în care climatul s-a înăsprit mai mult şi omul era locuitor al peşterilor şi vânător de animale mari. Dar cultura mosteriană va dispare aici în interstadiul Würm1/Wüm2, când apare Homo sapiens diluvialis, cu un nou tip de industrie = industria lamelară de piatră şi unelte de os (cultura magdaleniană). Odată cu Homo sapiens diluvialis, locuitor al peşterilor şi vânător apar şi îndeletnicirile artistice. Acesta va grava pe pereţii peşterilor şi pe os, va modela argila şi va sculpta în os silueta animalelor contemporane lui: mamuţi, cai, cerbi, bizoni, urşi. Cu retragerea gheţarilor (14000 ani î.H.) acest om va migra spre nord, urmând renul. Timpul de la începutul migraţiei spre nord şi până venirea dinspre orient în acest areal, al altui tip de om, reprezintă mezoliticul (10000 ani î.H.). Cultura mezoliticului se va caracteriza aici prin unelte de piatră de dimensiuni mici (microlite), uneori gravate sau pictate şi va dura mai mult de 6000 ani.
Apariţia tipului de hominian brahicefal, migrat din Asia va marca şi aici începutul neoliticului (3000-4000 î.H.) care coincide aproximativ cu instalarea climatului actual. În areal, în modul de viaţă şi cultura omului recent venit are loc o schimbare importantă: omul devine sedentar şi cultivă plantele, domesticeşte animalele, părăseşte peşterile şi construieşte primele adăposturi. Îşi confecţionează unelte de piatră şlefuite şi descoperă ceramica. Arta, însă, nu mai constituie o preocupare ca la Homo sapiens diluvialis. Aceasta va reapărea mult mai târziu, când aceasta se va îndestula economic.
Cultura neolitică va fi înlocuită prin cultura metalelor (2000-2600 î.H.) care se prelungeşte şi în prezent. Neoliticul constată prezenţa numeroaselor triburi “dacice”, dintre care unul cu centrul la Tilişca.
Dacii şi geţii, ramura marelui popor indo-european al tracilor, era unul şi acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă (Strabon VII, capitolul III,13), şi acesta cuprinsese toate zonele prielnice din această zonă a Europei, construind alese civilizaţii tribale. Iar, dacă în teritoriul actual al Transilvaniei, începând cu anul 200 î.H. au migrat celţii, aceştia au fost asimilaţi de populaţiile locale daco-gete, care reuşesc în secolul următor (secolul I al erei noastre) să constituie primul stat puternic daco-get, cu centrul în zona Munţilor Orăştie şi cu organizare tribală şi în zona mărginimii (Tilişca).
Cea mai mare importanţă istorică cu privire activitatea economică şi socială a antichităţii dacice în această zonă o prezintă descoperirile arheologice de pe “Dealul Cătănaş”, teritoriu aparţinător înainte Galeşului, în prezent comunei Tilişca. Dealul Cătănaş, pe care se află cetatea dacică, este situat în partea nordică a localităţii Tilişca şi în N-V localităţii Galeş, sat aparţinător comunei Sălişte. El constituie un ultim deal pericarpatic care delimitează spre sud bazinul superior al râului Secaş iar spre nord delimitează bazinul Cibinului.
Cronologic locuirile de pe Cătănaş încep în jurul anilor 1100-1050 î.H. şi ca “Habitat hallstattian” aveau să dureze până la sfârşitul perioadei mijlocii a primei vârste a fierului, adică până la anii 650 î.H. Este vorba deci de o perioadă de cca. 500 de ani, începând de la 1050 ani î.H. legată de convulsiile marii imigraţii egeice.
Spre sfârşitul Hallstattului se extinde sinteza culturală de tip Basarabi. Spre anul 650 î.H., aceasta este tulburată şi de migrarea sciţilor din ţinuturile pontice, care se vor aşeza în centrul Transilvaniei ( Nicolae Lupu). Se constată “în situ” că locuirea hallstatiană a Cătănaşului nu a fost într-o vatră densă ci pe mai multe porţiuni ale terenului, accesibile şi cu climatul mai agreabil. Şi în prezent se observă cum terenul era amenajat numai în aşezarea bordeielor şi semibordeielor, în timp ce porţiunile de teren din jur se menţineau în forma naturală.
Îndeletnicirea de bază a locuitorilor acestei aşezări în hallstattian era păstoritul. Păstoritul, impulsionat şi din partea purtătorilor de cultură “nouă”, reprezenta cultura dominantă a epocii (D. Berciu, în istoria României, 1, 1960,p.143). Păstoritul este subliniat şi de descoperirea figurinelor de bovidee şi berbeci, figurine care pun în lumină viaţa spirituală a celor ce le-au creat. Practica agriculturii este atestată prin descoperirea boabelor de mazăre şi de grâu alături de vase de ceramică din prima vârstă a fierului, specifică Hallstattului timpuriu.
Îndeletnicirile casnice sunt atestate prin prezenţa greutăţilor de ţesut şi prin fusaiole, iar meşteşugul olăritului se evidenţiază prin materialul ceramic. Influenţele celtice sunt prezente prin vasele ceramice tipice, prin piesele de harnaşament şi prin brăţările de sticlă plan convexe care datează, în general, din cursul secolului al doilea î.H.
Prezenţa materialelor ceramice, prezenţa materialului monetar şi a pieselor de import, atestă o viaţă prosperă a aşezării, bazată pe dezvoltarea economiei agrare şi pastorale, cât şi a meşteşugurilor şi comerţului. Această constatare trebuie raportată la scara întregii populaţii mărginene, dependentă economic şi politic de această cetate, ca centrul tribal. În faza următoare, cetatea dacică de la Tilişca îşi reface liniile de fortificaţie prin dublarea întăririlor şi amenajarea acceselor dinspre vest.
Construcţiile cu pereţi din piatră, mai ales de râu dar şi de stâncă legată cu pământ, erau destinate unor ateliere de prelucrare a fierului, la fel acoperişul din ţigle (plăci ceramice) rezistent la focul intens în prelucrarea fierului brut. Descoperirea unor nicovale mici şi a unui ciocan orfevier atestă existenţa atelierului de prelucrare a podoabelor, iar uneltele cuţite, dălţi, tesle, securi, sfredel, pânză de fierăstrău atestă existenţa atelierului de prelucrare a lemnului. Cuţitele de tăbăcar folosite la întinsul şi rasul pieilor, precum şi cuţitul propriu confecţionării încălţămintei sunt probe pentru industria de prelucrare a pieilor. Practicarea torsului şi a ţesutului este confirmată de descoperirea greutăţilor de ţesut şi a fusaiolelor. Armele sunt reprezentate prin vârfuri de lance, vârf de suliţă şi umbouri de scut.
Descoperirea pietrei de râşniţă din tuf vulcanic, a chiupurilor, a săpăligilor şi a secerelor de fier, urmele de păioase din masa cărămizilor, atestă din plin practicarea agriculturii pe o scară mare.
Creşterea vitelor, la rândul ei, este confirmată prin numeroasele oase provenind de la vitele mari şi mici. În acelaşi timp, prin legături de schimb, se procura prin schimb piatra de carieră pentru zidurile fasonate, râşniţele din tuf vulcanic, fierul brut, piesele de bronz şi argintul folosit în executarea monedelor şi obiectelor de podoabă şi chiar a unor obiecte de artă. Se pare că acestea erau în parte de origine romană şi greacă. Pe baza relaţiilor pe care comunitatea le avea cu cei care comercializau bunurile de import, de la mari depărtări, erau procurate piese ceramice, opaiţe, oglinzi, vase de sticlă, obiecte de bronz. Producţia atelierelor meşteşugăreşti nu era rezervată numai locuitorilor cetăţii, aceasta acoperea şi cerinţele locuitorilor în aşezările din împrejurimi.
Ridicarea sistemului de fortificaţii, cu cele două centuri şi terasarea spaţiilor dintre cele două linii de apărare, spre ale face proprii amplasării diferitelor construcţii sunt duse la îndeplinire în timpul lui Burebista, cu ajutor din alte părţi (piatra cochiliferă folosită la structura zidurilor celor două turnuri de pătrundere în cetate şi chiar cu specialişti greci) (V. Pârvan, Getica).
Cu siguranţă că populaţia din jur, din satele galeş, Sălişte, Fântânele, Sibiel, Tilişca şi Rod beneficiau de dezvoltarea cetăţii la începutul secolului I al erei noastre. S-ar părea că şi populaţia unor sate din bazinul Secaşului (Apoldu, Miercurea etc.) (care probabil aveau acces pe partea de vest a cetăţii), gravita economic, politic dar şi religios la această aşezare.
Aşezările de bază, deservite social-economic şi cultural de cetate, s-au dispus, cu excepţia satului Săcel, pe linia de contact dintre zona de dealuri şi şesul depresionar format de afluenţii râului Cibin. Satele Sibiel, Tilişca şi Fântânele şi-au creat vetrele chiar pe aceşti afluenţi. Aceste aşezări sunt situate la distanţe mici între ele, de 0,2-1 km, ţinându-se lanţ ca şi în cazul grupului format din Fântânele, Sibiel, Vale; Sălişte, Galeş şi Tilişca. Celelalte sunt situate la distanţe care nu depăşesc 3,5 km (Săcel şi Orlat).
În dezvoltarea istorică a zonei, printr-o reţea de comunicaţie uşor accesibile s-a ajuns ca toate aceste aşezări să graviteze spre Sibiu, oraşul al cărui nume defineşte întreaga zonă = Mărginimea Sibiului, şi cu care formează un habitat organic, a cărui populaţie munceşte şi creează pe coordonatele unui spaţiu spiritual format pe parcursul, aşa cum s-a putut constata mai sus, unei îndelungate istorii.
Abordând aspectele economice ale aşezărilor din areal, ale unor tradiţii în îndeletnicirile agrar-pastorale pe lângă vatra satului, fiecărei aşezări îi corespunde, în zona fâneţelor, o a doua parte de ansambluri construite, care în graiul locurilor se numesc “la colibi” sau “la pădure”. Dispuse în zonele de fâneţe ale fiecărei aşezări-matcă, în grupuri mai compacte sau mai risipite, pe feţele însorite ale colinelor, aceste aşezări fac parte din aşezarea-matcă şi reprezintă partea economico-culturală a acesteia. Aşezarea matcă şi “colibele” formează un corp social şi cultural inseparabil, calitate reprezentând o prelungire importantă a gospodăriei din aşezarea matcă.
Se pune problema, unde erau situate aceste aşezări în etapa istorică de cetate din această zonă. Pe actuala lor vatră, cu prelungirile din munţi, răsfirate în munţi sau munţii erau complet împăduriţi şi atunci aşezările se restrângeau la actuala lor vatră. Şi totuşi, populaţia lor, predominant de păstori, rătăcea pe culmi în căutare de păşuni. Studii asupra aşezărilor marginale şi structurii lor tipologice ne arată că din istorie populaţia acestor sate pendula între sat şi colibe, aşezările matcă şi colibele de la pădure fiind fenomene interdependente, născute concomitent şi nu succesiv. Ocupaţia agricolă efectuată în “dricurile” arătoare de la câmp este la fel de veche în zonă, ca şi îndeletnicirea pastorală. În această zonă, cu economie pastorală, construcţiile gospodăreşti (şura şi grajdurile) erau aşezate înspre uliţe, iar casa în fundul curţii, în aceeaşi linie cu şura sau de-a curmezişul curţii. Acest ansamblu gospodăresc funcţional a suferit modificări pe măsura diminuării economiei pastorale şi înlocuirii ocupaţiei dominante: păstoritul cu practicarea masivă a altor îndeletniciri: agricultura, pomicultura, meşteşugurile şi industriile ţărăneşti, lucrul la pădure, cărăuşia, comerţul etc. Aceasta nu va schimba însă nici astăzi structura de ansamblu a aşezărilor cu cele două părţi organic legate: satul şi colibele. Aşezările de colibe, care acoperă hotarul de fâneţe şi păşuni al întregii zone de munte, este expresia condiţiilor de mediu şi cerinţelor ocupaţiilor pentru aceste comunităţi de-a lungul veacurilor.
Tipologia aşezărilor
În analiza tipologiei aşezărilor s-a pus accentul pe morfologie şi funcţionalitate, ca laturi inseparabile, pe elementele care compun structura internă a aşezărilor, cu planul ei, şi pe relaţia vatră-hotar, dându-se posibilitatea să observăm, din punct de vedere funcţional, aspectele lor dinamice.
În cursul evoluţiei urbane din ultima jumătate de secol, structurile de plan şi, în general, tipologia satelor mărginene din areal s-au modificat, acest fenomen cultural constituind o realitate dinamică, determinată de schimbarea condiţiilor de viaţă, a modului de trai, a aspiraţiilor şi preferinţelor colectivităţii şi de progresul mijloacelor tehnice. În această perioadă (1950-2000) s-a observat o întreagă acţiune de înnoire a satelor, prin apariţia de noi construcţii, mult mai mare ca volum, construite din materiale durabile (ciment, ţiglă, cărămidă), construcţii care au înlocuit vechile case şi acareturile din piatră, lemn, cu acoperiş din “şiţă”, dar care nu au dus la modificări în structura de plan a vetrelor. Aceasta înseamnă că structurile morfologice şi funcţionale sunt destul de bine adaptate la cerinţele social-economice şi culturale, sunt şi în prezent pe deplin funcţionale (Boris Zderciuc, 1985).
Ca urmare a transformărilor intervenite în structura profesională a populaţiei, în practica şi organizarea ocupaţiei pastorale au survenit schimbări notabile: vitele mari şi chiar ovinele, nu se mai lasă, de obicei, la colibă, iar fânul este adus la gospodăria din sat. toate acestea duc, inevitabil, la diminuarea utilităţii adăposturilor temporare şi la scăderea lor numerică în zonele de pajişti.
2. Dinamica economiei şi implicaţiile sociale
Gospodăriile, tratate din punct de vedere morfologic şi funcţional, ca “suprastructură proximă a economiei” reprezintă expresia cea mai elocventă a specificului economic al zonei.
Din datele prezentate de Traian Herseni în studiul “Ferme specializate de gospodărie”, 1985, rezultă că la începutul secolului XX numai 20-30 % din gospodăririle mărginene se ocupau cu creşterea oilor, restul preferau agricultura (plugărit, grădinărit, pomărit, fânărit), creşterea vitelor mari (bovinele) sau creşterea altor animale (porcine, caprine), alţii pădurăritul, transporturile (cărăuşiile), diferite meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, cărbunăritul, albinăritul, răşinăritul, vânătoarea, comerţul. Femeile se ocupau, în plus, cu industria casnică, creşterea păsărilor de curte, culesul unor fructe de pădure (afine, zmeură, mure şi ciuperci).
Proprietatea oierilor de atunci, ca şi cea de acum, este foarte variantă. Aceasta este de la câteva oi, pentru asigurarea produselor consumului familial, până la 2-3000 şi mai multe. Categoria marilor proprietari (stăpânii) vor folosii salariaţi (simbriaşi), ducând la scindarea oierilor în stăpânii de oi (oierii propriu-zişi) şi îngrijitorii de oi (simbriaşii sau ciobanii). Cei din urmă exploatează nemijlocit turmele oilor şi valorifică producţia prin vânzare (scutari, baci, vătafi, ortaci, mânuitori, boitori, strungari etc.). Utilizarea simbriaşilor este obligată de efectivele de oi care depăşesc numărul de 200. Economic, gospodăria oierească a fost centrată pe mânzări, pe prăsirea mieilor şi exploatarea oilor cu lapte, fabricarea brânzeturilor (caş brânză de burduf, telemea) şi a altor derivate ale laptelui (unt, urdă, jintiţă, zer). În această exploatare oricare turmă de oi se desface, de primăvara până toamna, în trei părţi: o turmă formată din mânzări, cu care se constituie stâna; o turmă formată din sterpe şi berbeci, uneori împreună cu mieii, şi o turmă de miei.
Partea de oi care nu au lapte, se păşunează în locuri mai rele, spre vârfurile munţilor înalţi şi au ca aşezare omenească coliba steparilor sau a miorarilor. Pentru o turmă de 150-200 oi mânzări se cere în perioada exploatării maxime, de vară, doi păzitori de mânzări, doi la sterpe, în plus un baci, în total cinci persoane. Acest număr de persoane nu poate fi asigurat de familia conjugală, decât excepţional. Problema se rezolvă prin asocierea proprietarilor, de oi pentru paza şi exploatarea în comun a oilor, formând turme de către 500-600 oi şi chiar mai multe, ipostază în care angajarea simbriaşilor este chiar necesară, aceştia fiind angajaţi de proprietarii asociaţi prin reprezentantul autorizat al acestora: “şeful de munte” sau “şeful de stână”.
Mica gospodărire oierească, până la 30-60 oi, este de tip familial, fără diviziune social economică, nu este o gospodărie pastorală ci mixta, agro-silvo-pastorală, casnică, oile fiind o simplă anexă a gospodăriei prime în care se produc toate cele necesare familiei (agricultură, industrie casnică, păstoritul de oi şi alte animale, fără o specializare). Este o gospodărie agro-silvo-pastorală casnică, cvasiînchisă, de tip autarhic, tot mai puţin dezvoltată în ultima perioadă.
Mijlocia gospodărie oierească, de la 30-60 oi până la 150-200 oi este situată într-un plan organizatoric şi economic mai evoluat. Aceasta produce organizat o parte din produsele ei pentru valorificare în afara ei, încadrându-se în economia de schimb. Astfel de gospodărie intră în relaţii cu alte gospodării sau unităţi economice (gospodării ţărăneşti, fabrici de prelucrarea produselor de lapte, textile şi blănuri, măcelării şi abatoare, târguri, magazine de desfacere etc.) cu întindere locală.
Marea gospodărie oierească sau economie de oi se poziţionează pe o treaptă economico-socială şi mai ridicată. Aceasta presupune(ca factor minimal de rentabilitate) nu numai o diviziune a muncii, deci o specializare economică mult mai accentuată, dar şi o scindare socială, în straturi şi chiar clase sociale, în deţinători de mijloace de muncă şi în forţa de muncă, o inegalitate economico-socială a oamenilor din aceeaşi colectivitate, în stăpâni şi slugi, în proprietari şi simbriaşi. Pentru că de la câteva sute de oi în sus apar inevitabil simbriaşii (salariaţii), care marchează o nouă categorie pastorală, de natură nu numai socială, dar şi suprafamilială. Oierul (stăpânul) şi familia sa participă tot mai puţin la producţie, producţia fiind asigurată de oamenii plătiţi, angajaţi din afară. Aceşti proprietari sau economi de oi s-au ridicat nu numai economic “oameni de stare”, ci şi social “oameni de vază”, “stăpâni”, în sens înrudit cu “patronii” din industrie şi alte activităţi urbane, numărul lor fiind de ordinul zecilor în aşezările mărginene, din areal.
Există şi a patra categorie de gospodărie pastorală, reprezentată de oieri cu peste 1000 oi, până la 5-6 mii şi chiar mai mult. Aceştia au răspândit în trecut faima mărginenilor în ţările româneşti, în Ungaria, Austria, Serbia, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rusia. Proprietari ai unor gospodăriri (latifundii) pastorale foarte mari, ei sunt interesaţi de debuşrele de desfacere a produselor lor, atât intern, cât şi extern, pentru valorificarea directă a oilor şi produselor oiereşti sau prin intermediari (negustori, comercianţi) specializaţi, integraţi în economia de schimb monetară.
Desigur, păstoritul este o ocupaţie foarte veche în Mărginimea Sibiului. Pentru argumentare se vor reproduce câteva constatări relevate în studiul “Câteva consideraţii privind păstoritul în Munţii Cindrel” elaborat de Mariana Rusu şi alţii. Potrivit acestui studiu, în timpul stăpânirii romane în Dacia, o parte din păşunile din Munţii Cibinului erau considerate “patrimonium Caesaris” şi arendate acelor “conductores pascui” sau unor asociaţii de proprietari de vite, cealaltă parte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ager stipendiarius”. Între primele atestări documentare privitoare la păstori, este diploma lui Andrei al II-lea (1224), care conferă populaţiei săteşti, aşezate aici, dreptul de a folosi pădurile vlahilor. Conform înţelegerii din anul 1383, încheiată la Cristian, între păstorii mărgineni şi comunele săseşti ale Scaunului Sibiului, arată că cei dintâi apărau singuri averea şi interesele şi aveau sarcina de a păzi munţii (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Crescătorii de oi cu efective mici şi mijlocii se bazau pe resursele locale proprii şi obşteşti, îşi vărau oile pe păşunile din partea locului şi le iernau cu nutreţul (fânurile ) produse de ei.
Pentru un număr mai mare de oi (proprietatea mare şi foarte mare), păşunile locale nu mai erau suficiente, iar iernatul în sălaşe, la colibe, în şuri sau grajduri, cu nutreţul pregătit local (fân) era foarte costisitor. Soluţia raţională a acestor mari oieri a fost lărgirea treptată a spaţiului pastoral, extinderea lui în afara hotarelor satului şi a hotarelor regiunii, prin recurgerea la transhumanţă şi creşterea rasei ţurcane, puţin pretenţioasă la exploatare şi furajare.
Aşa cum relevă studiul, oieritul, ca ocupaţie principală în zona Mărginimii Sibiului, s-a dezvoltat sub formele de păstorit arhaic (liber), păstorit sedentar, păstorit ambulatoriu şi păstorit transhumant, încercând să le definească, astfel:
2.1. Păstoritul liber (arhaic) este practicat în Mărginimea Sibiului, începând cu mileniul al doilea î.H. şi se caracterizează printr-o pendulare între aşezarea din zona colinară şi păşuna alpină, cu văratul la munte şi iernatul în sat, în locurile cele mai fertile din păduri (Donat,1966). În această formă se include şi tehnica creşterii bovinelor şi bubalinelor în stare liberă, în pădure, pe perioade de timp mai îndelungate. Această formă de păstorit constituie cel mai arhaic şi cel mai curat păstorit românesc (M.Rusu şi alţii, 1998);
2.2. Păstoritul sedentar s-a practicat şi se practică de către locuitorii aşezărilor din mărginime, care sunt proprietarii (oierii), cu un număr mai mare de oi. Aceştia încredinţează oile unor ciobani care trebuie să le penduleze între munte şi şes, pe drumuri apropiate şi la aceleaşi date. Activitatea începe primăvara, ca şi acum, după topirea zăpezii, când oile păşunau pe hotarul satelor, până la sfârşitul lunii aprilie, când se treceau la păşunatul pe versanţii domoli dinspre munţi, până în jurul datei de 1 iunie, mai ales pe fâneţe. În jurul datei de 1 iunie, oile sunt urcate la munte şi păşunate pe pajiştile munţilor înalţi, de regulă până la data de 14-15 septembrie, când sunt coborâte din nou pe păşunile dinspre sate. În cazul sate lor cu fâneţe întinse, relativ apropiate de localităţi (Galeş, Sibiel şi Fântânele), oile se ţineau ca şi astăzi câteva săptămâni la şes, pe hotarul propriu sau al altor localităţi şi apoi urcau la prima treaptă a fâneţelor (zona fâneţelor montane din etajul fagului), apoi le urcau pe păşunatul munţilor. Păşunatul se practica de obicei la întâmplare, atât la urcare, cât şi la coborâre, deşi fiecare proprietar în urcarea la munte îşi ţinea oile mai mult în jurul colibei sale, unde erau adăpostite, ca şi acum, şi unde le administra fân, la început primăvara sau mai târziu, toamna. În lunile iulie-august, la colibe se face fânul, iar toamna, uneori, până la jumătatea lunii septembrie se face otava, înainte de coborârea oilor de la munte.
În intervalul 21 mai-15 septembrie se desfăşura din plin, ca şi astăzi, activitatea productivă la stâne, cu accentul pe preparatul brânzei, tunsul oilor (la 20 iulie) şi primul împărţit al brânzei, la 15 august.
După coborâtul de la munte, urmează perioada tomnatului, de obicei, în zona fâneţelor la colibe. Oile erau ţinute adeseori aici, în prezent foarte puţin practicat la colibe până la primăvara următoare, sau erau duse, după aproximativ o lună, la hotare, la şes (octombrie-decembrie).
Iernatul, cu începere din noiembrie-decembrie durează până la desprimăvărare (martie-aprilie). Este perioada în care unii proprietari ţineau oile la colibe sau în sat, furajându-le cu fân şi cereale. Alţii, în asociere, formând cioporte (cârduri de 250-300 oi) reduceau, ca şi astăzi, pentru iernat, la distanţe mari (Irimie şi colaboratori, 1985, citaţi de M. Rusu şi colaboratori, 1998).
Dacă între secolele XI-XII, păstoritul în această zonă a avut un caracter preponderent sedentar şi transhumant, cu pendularea animalelor între sat şi munte (Irimie şi colaboratorii, 1985), în secolul al XIV-lea, creşterea animalelor se intensifică prin practicarea transhumanţei, fenomen de excepţie, caracterizat de Constantinescu-Mirceşti (1976), ca o fază avansată a păstoritului, una din formele cele mai complexe, determinate de iernatul mult mai dificil şi mai costisitor în zona mărginimii, unde veniturile se cheltuiesc în cea mai bună parte pe fân şi cereale.
2. 4. Păstoritul transhumant s-a practicat prin trecerea oilor peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, până în Crimeea. Expansiunea acestor oieri începe din secolul XV, sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII ei erau răspândiţi din Banat până în Maramureş, din Bucovina până în Dobrogea, ajungând până la Putna şi până la Nistru sau dincolo de Nistru, până în stepele ruseşti (Paşcu, 1943) şi până în Munţii Caucaz.
În economia de tip extensiv a feudalismului şi mai ales în epoca de înflorire a păstoritului (secolul XVII – XIX) păşunile de vară puteau fi obţinute contra plată (arendă, chirie în natură sau bani) fie la munte, fie la câmpie, mai ales pe moşiile boeiereşti, mânăstireşti etc., dar şi obşteşti, insuficient folosite sau în perioadele în care pământurile nu erau acoperite cu semănături, aflându-se în mirişte. Spaţiul prielnic pentru iernat a putut fi găsit, fie pe luncile râurilor mai însemnate Tisa, Mureş, Siret…), fie pe luncile şi în bălţile Dunării, fie în locuri mai calde din sudul Dunării şi dispre Marea Neagră, până spre Constantinopol, sau în teritoriile din jurul Dunării de Sus, spre Panonia (“Pascus Romanorum” şi spre Serbia, până la Adriatica), o mare pondere ocupând în ultimul timp Banatul.
Urcarea periodică a oilor la munte pentru vărat şi coborârea lor la câmpie pentru iernat, la distanţe mari de la un loc la celălalt, străbătute de oieri şi turmele lor spre alte locuri, care nu le serveau decât ca trecere, ca drum de acces, generat în istoria transhumaţei, faimoasele drumuri ale oilor, fenomenul de transhumanţă şi sedentar, urmând a fi tratat într-un capitol separat.
Dar unii dintre oierii acestor aşezări (săliştenii şi tilişcanii) îşi organizau gospodăria pastorală propriu-zisă (turmele de oi cu stânile şi târlele corespunzătoare) permanentă în alte ţinuturi, mai ales în Ţara Românească, Moldova, Dobrogea, Basarabia, Bulgaria, Ucraina, Crimeea, Caucaz etc., unde vara foloseau munţii din aceste ţinuturi, iar iarna zonele joase, luncile şi bălţile. Se crea, astfel, în loc de două “puncte terminale” din schema transhumanţei, trei puncte, mai exact un triunghi pastoral, două unghiuri reprezentând transhumanţa între munţi şi locurile joase şi al treilea unghi locul de rezidenţă, respectiv aşezările din mărginime.
Unii oieri sălişteni şi tilişcani au cumpărat şi arendat moşii, în alte ţinuturi româneşti, fără să le lucreze personal, folosind, ca şi moşierii şi arendaşii, forţă de muncă ţărănească din zonale respective. S-a desprins din aceasta o altă categorie de oieri care au devenit negustori, mari întreprinzători agricoli, iar unii chiar industrial, contribuind la dezvoltarea capitalismului românesc. Dar un lucru este de evidenţiat, marea majoritate a mărginenilor din arealul cercetat au rămas legaţi de satele lor Oriunde îşi obţineau veniturile (din oierit şi afaceri), acestea erau aduse şi cheltuite, pe cât posibil, acasă, unde îşi aveau familia şi gospodăria de bază.
Transhumanţa practicată de oierii din satele Mărginimii, cu o amploare fără precedent în prima parte a secolului al XIX-lea şi cu o influenţă deosebită în viaţa social-economică a acestor localităţi, se va restrânge, ca formă de viaţă economică, în a două jumătate a secolului al XIX-lea. Reducerea transhumanţei, prin reducerea păşunilor din Câmpia Munteniei şi ca urmare a împroprietăririi ţăranilor din Principate (legea agrară, 1864) şi desfiinţării izlazurilor comunale în urma comasării pământurilor, a determinat restrângerea spaţiului pastoral transhumant în secolul XX, dar nu l-a eliminat complet. Şi în acest secol, în condiţiile restrângerii tot mai mari a spaţiului pastoral transhumant, oierii din mărginime au găsit soluţii de practicare în continuare a transhumanţei, desigur, într-o măsură mai redusă.
În prezent, în această zonă, efectivele de ovine şi bovine s-au redus atât de mult, încât acestora li se poate asigura furajarea prin păstoritul sedentar, în acelaşi regim cu bovinele (Sălişte, Orlat) şi cu bubalinele (Orlat, Săcel), prin folosirea într-o mare măsură pentru oi numai a păşunii din apropierea localităţilor. Turmele constituite din oile care nu au urcat la munte, sunt păşunate pe hotarul satului, şi puţine mai sunt cei care, exceptând localitatea Tilişca, mai constituie turme de ovine şi stâne în zona munţilor înalţi. Consătenii, şi-au restrâns efectivele, în aşa măsură încât furajarea acestora este asigurată de fondul pastoral de lângă sate şi colibe, până cel mult la altitudinea de 1500 m. în context, se observă în prezent că prin restrângerea efectivelor de ovine, s-a ajuns la suprafeţe importante de pajişti, chiar cele situate la altitudini mijlocii şi productive (Crinţ, Poeniţa Cacovei, Urziceni etc.) să fie valorificate parţial sau chiar total nevalorificate, cum este cazul pajiştilor din Crinţ, prin reducerea, până la desfiinţare a efectivelor de ovine şi de bovine.
Cauzele acestei situaţii, de restrângere a efectivelor de ovine şi a utilizării fondului pastoral din munţii înalţi sunt în principal determinate de factorii naturali, restrictivi unei activităţi economice rentabile, cât şi de lipsa unor amenajări pastorale şi de drumuri corespnzătoare.
Arealul montan, care din punct de vedere fizico-geografic este situat la peste 800 m altitudine, este considerat ca zonă defavorizată agricol, şi aceasta din cauza climatului neprielnic pentru cultura plantelor, creşterea animalelor şi a desfăşurării altor activităţi productive, în comparaţie cu cel al zonelor mai joase, din piemont, colinare şi de câmpia piemontană.
Reducerea efectivelor de animale creează printre altele şi o serie de neajunsuri în domeniul pajiştilor naturale. An de an, suprafeţele îngrăşate se diminuează, restrângându-se tot mai mult în jurul colibelor de munte (active). Şi nu numai atât. Pentru că astăzi, din cauza orientării generaţiilor tinere din aşezările mărginimii spre alte activităţi economice şi sociale mai rentabile şi mai confortabile, integrala binomului sat-colibe în mărginime s-a disociat se pare pentru mult timp într-o funcţie de unilateralitate, neconformă, cu implicaţii negative asupra exploatării şi valorificării pastoral al zonei.
3. Dinamica economiei localităţilor şi implicaţiile sociale în arealul de cercetare
a. Studiul resurselor funciare
i. Structura modului de folosinţă, în anul 1999
Din datele prezentate în tabelul 1.4. se constată că cea mai mare parte din teritoriul agricol al comunei cercetate este ocupat de pajişti naturale, care însumează 13813 ha sau 77,9 % din terenul agricol, restul terenului este ocupat de arabil 3509 ha, sau 19,8 %, de livezi de pomi 214 ha sau 1,21 % şi vii 189 ha sau 1,6 %.
Aceleaşi date pun în evidenţă variaţiile mari în ceea ce priveşte raportul dintre terenul arabil şi suprafeţele ocupate cu pajişti naturale.
O serie de localităţi din areal depind de suprafeţe mai mari cultivate, procentul de arabil variind de la 3,5 % (Galeş) la58,9 % din agricol (Săcel). În schimb, localitatea Tilişca deşi obţine suprafeţe cultivate restrânse, are, în schimb, un pronunţat caracter zootehnic reflectat în efectivele mari de animale.
Structura terenurilor agricole în teritoriile administrative din arealul geobotanic cercetat, anul 1999
Tabelul 1.4.
Nr. Crt. Comuna Localitatea Arabil Păşuni Fâneţe Livezi Vii Total agricol Total neagricol Total general
ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 617 29,98 1030 50,05 410 19,92 - - 1 0,05 2058 11,61 3844 23,83 5902 17,43
2 Sălişte Total 2745 22,59 5628 46,32 33,74 27,77 214 1,76 188 1,56 12149 68,54 10529 65,27 22678 66,98
Fântânele 54 5,95 403 44,38 409 45,04 42 4,63 - - 908 5,12 453 2,81 1761 4,02
Galeş 28 3,50 439 54,80 326 40,70 8 1,00 - - 801 4,52 268 1,66 1069 3,16
Sălişte 481 11,26 2713 63,51 1037 24,27 41 0,96 - - 4272 24,10 3573 22,15 7845 23,17
Vale 90 10,73 140 16,68 597 71,16 12 1,43 - - 839 4,73 627 3,89 1466 4,33
Sibiel 111 9,13 500 41,12 531 43,67 74 6,08 - - 1216 6,86 2034 12,61 3250 9,60
Săcel 610 58,94 291 28,12 130 12,56 2 0,19 2 0,19 1035 5,84 555 3,44 1590 4,70
În afara arealului (Aciliu, Amnaş, Mag) 1371 44,54 1142 37,10 344 11,18 35 1,14 186 6,04 3078 17,37 3019 18,71 6097 18,00
3 Tilişca Total 147 4,18 1211 34,42 2160 61,40 - - - - 3518 19,85 1759 10,90 5277 15,59
Tilişca 95 4,00 821 34,58 1458 61,42 - - - - 2374 13,39 1187 7,35 3561 10,52
Rod 52 4,55 390 34,09 702 61,36 - - - - 1144 6,45 572 3,55 17196 5,07
Total general 3509 19,80 7869 44,40 5944 33,53 214 1,21 189 1,06 17725 100,0 16132 100,0 35857 100,0
Structura resurselor funciare agricole, 1999, pe comune: Structura resurselor funciare agricole pe ramuri de folosinţă
Structura terenurilor ocupate cu păşuni şi fâneţe naturale
Tabelul 2.4.
Nr. Crt. Comuna Satul Total pajişti naturale din care:
Păşuni Fâneţe
ha % ha % ha %
1 Orlat Orlat 1440 10,42 1030 71,52 410 28,48
2 Sălişte Total 9002 65,17 5628 62,52 3378 37,48
Fântânele 812 5,88 403 49,63 409 50,37
Galeş 765 5,54 439 57,38 326 42,62
Sălişte 3750 27,15 2713 72,34 1037 27,65
Vale 737 5,34 140 18,98 597 81,02
Sibiel 1031 7,46 500 48,50 531 51,50
Săcel 421 3,05 291 69,12 130 30,88
Aciliu + Amnaş + Mag 1486 7,58 1142 76,85 344 23,15
3 Tilişca Total 3371 24,41 1211 35,92 2160 64,041
Tilişca 2279 17,50 821 36,02 1458 63,98
Rod 1092 7,91 390 35,71 702 64,09
Total general 13813 100,0 7869 56,97 5944 43,03
Structura resurselor de pajişti naturale pe comune
ii. Creşterea animalelor
Având în vedere importanţa economică deosebită pe care o poate avea creşterea animalelor în zona studiată şi ţinând seama de posibilităţile de sporire a efectivelor de animale erbivore în paralel cu sporirea productivităţii pajiştilor naturale se redau efectivele de animale din cele trei comune cuprinse în arealul cercetat raportate la suprafeţe ocupate de pajişti naturale, în anul 1999
Tabelul 3.4
Nr. Crt Comuna Numărul de capete pe specii Încărcătura la 100 ha pajişti Total U.V.M.
Bovine total din care vaci şi bovine Por-cine Ovine şi caprine Caba-line Bovi-ne Vaci Porcine Ovine şi caprine
1 Orlat 471 403 511 3748 318 32,7 28,0 35,5 260 1305
2 Sălişte 1144 1105 980 8012 647 12,7 12,3 10,9 89 2910
3 Tilişca 324 285 180 15303 360 9,6 8,45 5,34 454 2413
Total 1939 1793 1491 27063 1325 14,0 13,0 10,8 196 6628
Ca rase de bovine se creşte în această zonă, rasa Pintgau, tipul rezultat prin încrucişarea de absorbţie a rasei locale de bovine cu rasa adusă din Austria, Brună de Maramureş….
Dintre rasele de oi se creşte rasa Ţurcană, dar care, altă dată, în efective mari adaptată condiţiilor aspre climatice, muntoase, a început să se restrângă tot mai mult, în favoarea efectivelor de rasă Ţigaie sau metişilor de rasă ţurcană cu Caracul şi chiar Stogosă.
Analizând efectivele de animale pe comunele cercetare redate în tabelul 4.4., raportate la suprafeţele ocupate cu pajişti naturale (tabelul 2.4.) se desprinde o serie de concluzii.
Dacă în comuna Orlat şi Tilişca există un echilibru între suprafeţele ocupate cu pajişti naturale şi efectivele de animale existente, în comuna Sălişte constatăm că efectivele, în special cele de ovine, sunt mult sub potenţialul de furajare, de aproape 3 ori mai redus decât la comuna Orlat şi de 5 ori mai redus decât la comuna Tilişca.
Pentru a evidenţia mai bine situaţia efectivelor de animale din această zonă vom urmării dinamica efectivelor de animale în comuna Sălişte pe perioada 1963-1999, introducând datele statistice în tabel şi grafic.
Numărul animalelor pe categorii de vârstă la începutul anului (capete), comuna Sălişte
Tabelul 5.4
Specia
Anii de observaţie
1963 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1995 1999
Bovine total 2520 3087 3222 3271 3008 1894 754 1021 1165 1072 1144
Porcine total 1367 2144 2050 2306 2576 1549 1313 152 181 323 980
Ovine total 13992 20735 27462 24560 25141 10084 10136 10931 10439 9392 8012
Cabaline total 716 637 672 663 638 640 641 637 650 640 647
Evoluţia efectivelor de animale pe specii (mii capete) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Evoluţia de ansamblu a efectivelor de animale (U.V.M.) la comuna Sălişte, judeţul Sibiu, în perioada 1963-1999
Rezultatele de ansamblu pe perioada 1963-1999 au înregistrat o evoluţie semnificativă crescătoare din anul 1963 până în anul 1986 la speciile de bovine, ovine şi porcine şi o scădere a efectivelor de cabaline. În perioada 1986-1989 efectivele se menţin cu fluctuaţii nesemnificative de la un an la altul, la toate speciile. În anul 1989 asistăm la o scădere drastică a efectivelor la specia de bovine, respectiv de la 3008 capete în anul 1989, la 1894 capete în anul 1990; la specia porcine, de la 2577 capete în anul 1989 la 1549 capete în anul 1990 şi de asemenea la specia ovine, de la 25141 capete în anul 1989, la 10084, în anul anul 1990, în timp ce efectivele de cabaline se menţin constante. O tendinţă generală de reducere a efectivelor se va înregistra şi în perioada 1990-1999, în special la ovine.
Desigur, în raport cu reducerea efectivelor de animale vom asista în continuare, atât la reducerea producţiei de lapte şi carne pe măsura reducerii efectivelor acestora, cât şi la valorificarea parţială a potenţialului de producţie al pajiştilor naturale, cu pondere deosebită în zonă, atât ca suprafaţă, cât şi, în mare parte, ca valoare furajeră.
La specia ovine, reducerea efectivelor se manifestă în scăderea treptată a turmelor mari în favoarea turmelor mijlocii şi la renunţarea creşterii chiar şi a unui număr mai mic de oi. Pentru micii proprietari de oi a devenit mai rentabil să recolteze pajiştile ca fân şi să vândă fânul, decât să crească oile cu el (Sălişte, Vale, Sibiel, Fântânele). A apărut astfel, un număr tot mai mare de proprietari de fâneţe şi livezi, care le valorifică prin fân şi fructe, fără oi. Astfel, vechii proprietari de oi şi fâneţe au rămas cu fâneţele şi fără oi. Astfel că din oieri-păstori ei au devenit producători şi vânzători de fân, sau nici atât, deoarece mulţi dintre ei nu-şi mai lucrează proprietăţile, care, multe dintre ele rămân an de an necosite sau păşunate anarhic, slab valorificate, excedentare în raport cu efectivele.
iii. Pomicultura
Speciile pomicole cultivate în zona pericarpatică (satele Sălişte, Sibiel şi Fântânele) sunt mărul şi prunul. Se cultivă în principal soiurile Ionathan, Renette Stetin roşu şi Parmen auriu, mai adaptabile la condiţiile climatice şi la sistemul de livezi clasice. Dintre soiurile de prun se menţine în continuare soiul Vinete de Bistriţa şi izolat Tuleu gras şi Anna Schapethe. Dar producţiile la ambele specii sunt modeste cantitativ şi calitativ din cauză că nu se aplică tăierile de curăţire, producţie, tratamente şi îngrăşarea, necesare. Producţiile care se obţin în prezent sunt de 40-45 kg/pom la măr şi 10-12 kg/pom la prun.
Se redă mai jos, în sinoptic, numărul de pomi şi producţia de fructe la nivelul anului 1999.
Tabelul 6.4
Comuna Numărul de pomi (buc.) Producţia de fructe (to) Producţia medie (kg/pom) Speciile dominante
Orlat 6270 167 26,63 3649 Pruni; 1782 meri; 313 peri
Sălişte 37133 969 26,09 15786 pruni; 16166 meri; 1943 peri
Tilişca 12963 26 2 5320 pruni; 7091 meri; 552 peri
Total 56368 1162 20,61 -
b. Studiul demografic
Pentru evaluarea resurselor naturale din areal este necesar să analizăm modul în care acestea au determinat transformări în economia aşezărilor, dezvoltarea demografică şi în structura ocupaţională a populaţiei. Se prezintă în continuare, sub formă sintetică şi grafică principalii indicatori demografici ai arealului cercetat, care include comunele Orlat, Sălişte, Tilişca, cu satele aparţinătoare.
Structura populaţiei pe localităţile din areal, date prelevate din recensământul din anul 1992
Tabelul 7.4
Numărul de locuitori total areal Comuna
Orlat Sălişte Tilişca
Total Din care în satul Total din care
Fântânele Galeş Sălişte Vale Sibiel Crinţ Săcel Mag Amnaş Aciliu Tilişca Rod
11356 3370 6092 321 347 2862 432 449 1 523 389 390 378 1894 1324 570
* cuprinde şi localităţile Aciliu, Amnaş, Mag şi Rod situate în afara arealului cercetat
Evoluţia populaţiei localităţilor din areal în perioada 1985-1998
Tabelul 8.4.
Comuna Anii de observaţie
1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998
Orlat 3406 3428 3517 3483 3430 3431 3383 3478 3478 3468 3444 3169
Sălişte 6571 6580 6517 6425 6470 6132 6162 6033 5458 5695 5851 5543
Tilişca 2069 2082 2037 2043 2018 1982 1926 1922 1922 1898 1858 1749
Numărul total al populaţiei 12049 12090 12071 11915 11918 11545 11471 11433 10858 11061 11153 10461
Ordinea mărimii, de la localităţile mici spre cele mari, este relativ constatată şi relevată în tabelul următor
Tabelul 9.4
Nr. Crt. Anii de observaţii demografice (recensământul populaţiei) în anii:
1930 1941 1957 1977 1992
Localitatea Nr. Locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori Localitatea Nr. locuitori
1 Galeş 614 Galeş 402 Galeş 324 Crinţ 11 Crinţ 1
2 Fântânele 725 Fântânele 725 Vale 563 Galeş 330 Galeş 321
3 Vale 980 Vale 873 Fântânele 623 Fântânele 448 Fântânele 347
4 Sibiel 1008 Sibiel 936 Sibiel 764 Vale 524 Vale 432
5 Tilişca 1824 Tilişca 1910 Tilişca 1698 Sibiel 588 Sibiel 449
6 Orlat 2229 Orlat 2489 Sălişte 2446 Săcel (647) Săcel (523)
7 Sălişte 3737 Sălişte 3087 Orlat 2702 Tilişca 1529 Tilişca 1324
8 x x x x x x Sălişte 2798 Sălişte 2862
9 x x x x x x Orlat 3270 Orlat 5363
Total x 11117 x 10422 x 9120 x 9998 x 9099
Structura populaţiei la 1 iulie 1998
Tabelul 10.4
Localitatea Ambele sexe % faţă de total populaţie Masculin % faţă de total Feminin % faţă de total Densitatea populaţiei loc/km
Total zonă 10461 100,0 5098 48,69 5367 51,31
Orlat 3169 30,29 1481 46,73 1688 53,27 53,7
Sălişte 5543 52,99 2752 49,65 2791 50,35 24,4
Tilişca 1749 16,72 861 49,22 888 50,78 33,1
Structura populaţiei pe grupe de vârste
Tabelul 11.4
0-4 ani 5-9 ani 10-14 ani 15-19 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani 40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60-64 ani 65-69 ani 70-47 ani 75-79 ani 80-84 ani 84 ani 1975
Total 12733 1131 1265 938 869 892 703 617 747 732 781 770 581 656 684 627 701 30 -
Orlat 3270 348 406 293 265 273 218 178 206 207 189 183 99 101 126 191 87 - -
Sălişte 7307 621 649 485 458 470 359 339 420 389 458 466 391 445 425 417 500 15 -
Tilişca 2156 162 210 160 146 149 126 100 121 136 134 121 91 110 133 119 114 15 - 1999
Total 11385 805 834 1010 1021 955 645 679 648 626 538 654 643 692 599 376 317 230 113
Orlat 3383 261 259 396 372 301 179 226 203 193 166 181 170 165 155 62 45 35 9
Sălişte 6103 426 403 454 494 495 347 351 335 313 280 360 347 401 350 252 214 142 79
Tilişca 1899 118 112 160 155 159 119 102 110 115 92 113 126 126 94 62 58 53 25
Procentul familiilor formate din câte o singură persoană, adică văduvi, orfani, celibatari este ridicat în majoritatea localităţilor din majoritatea localităţilor din arealul cercetat şi constituie preludiul dezorganizării familiei, de tip tradiţional, sudată prin mulţi copii. Constatarea efectuată la nivelul anului 1978 este estimată de numărul mare de familii fără copii, fiind relată în tabelul:
Gruparea familiilor după numărul de copii
Tabelul 12.4
Nr. Crt. Comuna Localitatea nr. de familii în anul 1978 din care:
O persoană Fără copii Cu un copii Cu 2 copii Cu 3 copii Cu 4 şi mai mulţi copii
1 Orlat Orlat 879 91 306 164 173 128 17
2 Sălişte Sălişte 874 224 301 81 134 110 24
Sibiel 250 88 105 16 20 16 5
Vale 163 62 60 14 16 8 3
Fântânele 240 96 78 30 16 17 3
Galeş 118 33 53 15 10 5 2
3 Tilişca Săcel 342 112 124 46 41 16 3
Tilişca 581 139 168 79 112 81 2
total 3447 845 1195 445 522 381 9
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate ale economiei
Tabelul 13.4
Agri-cultură Silvi-cultură Industria extractivă şi prelucra-tivă Construc-ţii Co-merţ şi ser-vicii Trans-porturi Poştă şi teleco-muni-caţii Gospodărie comunală, de locuinţă şi alte servicii neproductive Învăţă-mânt, cultură artă Ocro-tirea sănătă-ţii Administra-ţie publi-că Alte activi-tăţi şi servii Gospo-dăriile popu-laţiei
1985 Total 3120 220 111 1876 83 168 247 35 50 201 78 20 31 4265
Orlat 1624 18 99 1135 8 42 177 8 24 92 12 6 3 857
Sălişte 1377 199 12 734 32 113 56 25 25 89 62 8 22 2360
Tilişca 119 3 - 7 43 13 14 2 1 20 4 6 6 806
1999 Total 1709 46 22 1007 28 129 96 30 25 242 44 19 21 3583
Orlat 851 1 - 600 12 42 34 8 4 120 13 6 11 933
Sălişte 819 44 22 407 16 81 60 20 20 96 26 8 10 2010
Tilişca 48 1 - - - 6 0 2 1 26 5 5 - 640
Persoanele cuprinse în alte ramuri de activitate decât agricultura, cresc, în limita posibilităţilor lor, bovine, bubaline, porcine, ovine, cabaline, păsări, lucrează o grădină de legume şi o livadă cu pomi fructiferi şi câte o fâneaţă, proprietatea lor sau închiriată.
Din analiza datelor statistice demografice se constată în arealul cercetat:
- Scăderea populaţiei de la 12049 locuitori în anul 1985 la 10461 locuitori în anul 1998, respectiv cu 693 locuitori.
- Scăderea drastică a numărului de locuitor din satele din zona perimontană, la data recensământului populaţiei din anul 1992, în comparaţie cu recensământul din anul, 1930:
1. Galeş – în anul 1930 – 614 locuitori; în anul 1992 – 347 locuitori.
2. Fântânele – în anul 1930 – 725 locuitori; în anul 1992 – 321 locuitori;
3. Vale – în anul 1930 – 980 locuitori; în anul 1992 –432 locuitori;
4. Sibiel – în anul 1930 – 1008 locuitori; în anul 1992 – 449 locuitori s.a.
- Creşterea populaţiei comunei (satului) Orlat, de la 2229 locuitori în anul 1930 la 3363 locuitori, prin dezvoltarea de activităţi industriale.
- Reducerea în anul 1999 faţă de anul 1975 a numărului de locuitori din grupele de vârste: 0-4 ani cu 30%; 5-9 ani cu 43 % şi 10-14 ani cu 7,5 %, şi creşterea numărului de locuitori din grupele de vârstă: 55-59 ani şi 60-64 ani. Rezultă că în următorii 15-20 ani, vom asista la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în detrimentul populaţiei tinere şi prin aceasta o reducere masivă a activităţilor economice şi sociale în zonă, în perspectiva anilor 2020-2030.
- Procesul evident de depopulare a majorităţii localităţilor prin scăderea prolificităţii cuplurilor conjugale şi implicit a natalităţii în nivelul de menţinere a populaţiei, de apariţie a procesului demografic deficitar. Prolificitatea cea mai scăzută se înregistrează în statul Vale, Sibiel şi Fântânele. O prolificitate acceptabilă înregistrează satele Sălişte, Galeş şi Orlat.
Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în anul 1999 faţă de anul 1985 cu 70,80 %, în silvicultură cu 80,19 % şi în industrie cu 46 % a determinat şi determină, în continuare, o reducere masivă a activităţilor economice în zonă. Faţă de această situaţie, de nerealizare a indicatorilor demografici locali se impun măsuri de import a populaţiei tinere, prin dezvoltarea de capacităţi economice, agro-pastorale, silvice şi industriale, care să valorifice resursele naturale ale zonei (fondul funciar, agro-pastoral, silvic), produsele agricole şi zootehnice, produsele de carieră şi lemnul, prin instrumentul proprietăţii şi prin restructurarea resurselor:
- transferarea păşunilor şi fâneţelor degradate în pantă, la fondul silvic;
- popularea pajiştilor productive cu efective de animale din alte zone, care nu au efective de ovine numeroase şi care nu au suficiente pajişti, în special păşuni (Tilişca…);
- arendări de terenuri şi închirieri în scop lucrativ, concesionări, etc.;
- transformarea unor pajişti naturale în pajişti cultivate sau în alte folosinţe rentabile, toate integrate în sistemul de reconstrucţie ecologică şi economică a solului.
